#StillWriting cu Antoneta Galeș – Scrisul ca echilibru

Antoneta Galeș este consultant în dezvoltare organizațională la Mind Education, coach, scriitoare, formator, facilitator de grupuri și creatoarea Caietului Fericirii. Scrie romane polițiste sub pseudonimul Tony Mott, dar păstrează pentru sine jurnalul – ca instrument de igienă emoțională, de reflecție, de întoarcere la esențial.

Am cunoscut-o mai întâi prin intermediul Caietului Fericirii, un jurnal-ghid pe care l-am descoperit din întâmplare și l-am simțit imediat aproape. Mi s-a părut un instrument delicat, dar solid, de introspecție și reconectare, așa că l-am cumpărat în mai multe exemplare și l-am făcut cadou celor dragi. Mai târziu, am întâlnit-o la evenimentele BIZ și mi s-a confirmat ceea ce simțisem deja din tonul cărții – că Antoneta e un om cald, prezent, atent la sine și la ceilalți.

Scrisul a fost mereu acolo, încă din copilărie. Ceea ce a devenit ulterior un instrument editorial a fost, de fapt, suma tuturor studiilor și documentărilor după burnout, a durat doi ani să conceapă caietul și să ordoneze subiectele. Caietul este un exercițiu de echilibru, o cale de întoarcere spre sine, un fel de jurnal ca teren de antrenament, nu ca destinație.

Astăzi, Antoneta scrie tot mai des în format digital, dar agendele și instrumentele de scris rămân importante pentru ea. Iubește stilourile Lamy și Pelikan, hârtia crem și paginile veline. Crede că forma influențează fondul – că starea în care scrii contează, iar gestul în sine poate deveni un ritual de prezență. Nu ascultă muzică atunci când scrie, dar e atentă la detaliile din jur. Le notează. Uneori, scrie doar în minte.

Antoneta este mama actriței Ada Galeș, pe care o puteți vedea pe scena Teatrului Național din București și în diverse producții de film și TV. Cele două au o relație profundă, complexă și asumată, care va deveni subiectul unui roman aflat în lucru: Mame și Fiice. Nu e doar o poveste personală, ci o încercare curajoasă de a înțelege dinamicile maternității, moștenirile emoționale și felul în care comunicarea – sau lipsa ei – modelează relațiile dintre generații.

„Scrisul mă ajută să-mi observ gândurile și să-mi liniștesc emoțiile”, spune. Asta se simte și în felul în care își structurează viața, în programul intens și echilibrat de cursuri, evenimente și întâlniri cu sine și cu ceilalți. Jurnalul nu este un produs final, ci un spațiu de lucru, de întreținere interioară.

Pe 11 decembrie, Antoneta va susține un atelier de journaling la Ototo Station, în București. Dacă simți că vrei să explorezi și tu scrisul ca formă de echilibru și introspecție, merită să participi (înscrierea, aici).

Iar dacă vrei să o descoperi vorbind despre sens, povești și scris, urmărește discursul său de la TEDx UMFST Târgu-Mureș. În februarie 2025, Antoneta a avut o prezentare la TEDxEroilor despre “Cum scriem o viață mai bună”, și o puteți asculta aici (video este inserat la finalul articolului, nu am știut/putut să-l urc până aici… ☺️)

Cum folosește Antoneta Galeș scrisul terapeutic pentru echilibru și reconectare cu sine

Când ai început să ții un jurnal (sau un fel de agendă personală)?

Mereu am crezut în forța poveștilor. De mică am fost fascinată de puterea cuvintelor, așa că i-am chinuit îngrozitor pe cei din jurul meu să mă învețe literele ca să pot citi singură. Și am reușit când aveam patru ani :) La cât de tare mă fascinau poveștile, foarte curând — cred că aveam vreo doisprezece ani — mi-am dorit și eu să scriu. M-am aruncat direct la un roman; norocul meu a fost că am avut o judecată rezonabilă și mi-am dat seama că era foarte slab. Am aruncat manuscrisul.

Prin clasa a opta am început un jurnal — nu m-am ținut de el, dar pe la șaisprezece ani, în liceu, am început să scriu constant. Jurnalul mi-era sprijin, refugiu și exercițiu, toate în același timp. A existat mereu o presiune despre cum scriu.

Care este povestea Caietului Fericirii, de când a început ea? Este un fel de Jurnal?

Am avut norocul să fac un burnout pe când nu se prea vorbea despre asta, în 2010. Și nu am pus „noroc” în ghilimele, pentru că m-a ajutat foarte mult. Am ajuns la epuizare din cauza modului meu de a fi — aproape de perfecționism și orientat spre control — la care se adăuga o tendință spre workaholism.

După ce mi-am revenit, am început căutările: ce aș putea face pentru a ajunge la un echilibru cu mine și cu viața mea, astfel încât să nu se mai repete. Așa că am făcut o formare în art-terapie, una în solution-focused coaching, o mulțime de cursuri. Au fost ani de învățare și de căutare.

De la momentul în care mi-am dat seama că vreau să scriu un astfel de instrument, mi-a luat vreo doi ani să aleg cu grijă subiectele și să le ordonez pentru maximum de efect. Caietul e un jurnal ghidat. Propun acolo 52 de subiecte — tot atâtea câte săptămâni sunt într-un an — la care să reflectezi, să observi pe parcursul unei săptămâni cum e dacă te concentrezi pe tema respectivă și să notezi. Recomandarea mea e să scrii zilnic câteva minute.

Cum arată obiceiul tău de a scrie? Ai o rutină anume sau e ceva spontan? Ce s-a schimbat în acest ritual de când te-ai mutat în București?

Visul meu e să am câteva ore pentru scris în fiecare dimineață. Mi-ar plăcea ca până pe la 11 să mă pot ocupa doar de asta, mai ales dacă scriu la un volum. Nu am mai reușit în ultimele luni. Dacă vorbesc despre ficțiune, e esențial pentru mine să fiu liniștită, fără provocări majore. Cum am traversat în ultimul timp o perioadă mai grea și mai agitată, nu prea am avut luxul ăsta. Interesant e că nici în jurnal nu am scris de luni bune.

Ce fel de instrumente folosești? (pix, stilou, aplicație) Și ce agendă sau caiet preferi? Ai un brand preferat?

Când am dat de Moleskine, am avut impresia că am trecut într-o altă etapă a existenței mele. Foaia aceea fină, pe care alunecă orice creion, pix sau stilou… Pentru că e cam scump, am tot căutat alternative, așa că am tot felul de caiete diferite. Îmi plac agendele Muji și mă fascinează agendele Gutenberg, mai ales cele cu ilustrațiile copertei semnate de Andrea Kürti. Criteriile principale: hârtia bună și foaia velină, fără limitări (linii, pătrățele, puncte), prefer crem și nu alb. Am mereu unul-două caiete de rezervă, dacă mi se termină jurnalul în care scriu să am un altul în care să pot continua. Îmi place când încep un caiet nou să încerc hârtia cu mai multe instrumente de scris, dar mă întorc la stilou. Scriu cu Lamy (metalic, sidefat) și am primit recent un Pelikan Ineo care îmi place mult.

Scrii zilnic sau doar când simți că ai nevoie?

E un exercițiu util de observație și de conectare. Am avut perioade în care am scris zilnic. Imediat după burnout, mi-am luat o pauză de la muncă de trei luni. Atunci m-am întors la practica scrisului în jurnal, cu scopul de a mă observa, de a nota ce am simțit, ce emoții am trăit.

Mi-a prins extraordinar de bine — cred că nu m-am oprit pentru vreo patru ani, apoi am început să scriu ceva mai rar. Îmi dădeam seama că e cam vraiște în capul meu; scriam și obțineam mai multă claritate.

Vreun an sau doi după aceea am scris cel puțin de două-trei ori pe săptămână. Ce știu foarte clar este că, dacă mă așez să scriu, îmi va face bine. Acum scriu poate de câteva ori pe lună în jurnal.

Ce notezi, de obicei? Gânduri, vise, idei, liste, planuri, schițe, desene, întrebări, colaje?

Am studiat mult despre scrisul în jurnal și beneficiile lui, am și ținut de câteva ori ateliere despre journaling (voi organiza curând și la București – pe 11 decembrie la Ototo Station). Contează mult disponibilitatea de a te deschide și ceea ce urmărești.

Pentru mine funcționează cel mai bine să scriu tot ce-mi trece prin cap, să observ cu blândețe și curiozitate fluxul gândurilor. De multe ori constat că-mi vin idei bune de rezolvare a unor situații dacă-mi dau voie să trec prin proces cu multă curiozitate.

Ai un spațiu preferat unde îți place să scrii sau să reflectezi?

Îmi place să experimentez și să scriu în diferite locuri din casă. Când sunt în călătorii, scriu de oriunde. Nu am pretenții, poate doar mi-ar plăcea să am acasă un scaun mai comod pentru scris — mă tot gândesc la asta în ultimul timp.

Există un moment al zilei care se potrivește cel mai bine cu scrisul tău?

Dacă e vorba de ficțiune, neapărat dimineața; dacă e despre jurnal, poate fi orice moment al zilei.

Ai un ritual legat de asta? (muzică, băutură caldă, liniște, mirosuri, lumânări etc.)

(Fără muzică poate fi considerat un ritual?) Pot scrie oriunde și mă descurc să mă izolez, fie că sunt într-o cafenea sau într-un aeroport. Nu scriu niciodată cu muzică. Am senzația că muzica mi-ar transmite ceva anume, iar eu prefer să-mi ascult doar gândurile.

Ți se întâmplă să scrii mai mult decât un jurnal? Poezie, eseuri, povești?

Poeziile din adolescență au fost scrise în jurnal — doar atunci mi s-a întâmplat să notez ceva de care să mai am nevoie ulterior. Pentru mine, exercițiul e cu atât mai valoros cu cât îmi propun din start să nu mai citesc niciodată ce am scris. E mai mult ca să mă „aud”, decât ca să țin minte ce-am zis.

Am încercat și varianta vizuală de jurnal. Am o formare în art-terapie și am avut o perioadă în care făceam schițe, coloram, pictam. Nu a funcționat pentru mine, așa că am rămas la scris.

Scrii într-o singură limbă sau alternezi? În ce limbă scrii cel mai firesc pentru tine?

Întotdeauna scriu mai întâi în limba română. Am participat o vreme la concursuri online din Marea Britanie de proză foarte scurtă (flash fiction, sub 500 de cuvinte) și abia după ce scriam povestirea în română o traduceam în engleză.

Am o colecție de „povestiri criminale” pe pagina de autor tonymott.ro, aproape șaizeci de povestiri foarte scurte, dark și amuzante, zic eu. Mi se pare greu să scriu la aceeași calitate artistică în engleză; am senzația că-mi scapă nuanțe, că nu mă pot juca la fel de bine cu sensurile ca în română.

Când am citit în engleză romanul care mi-a fost tradus, mi s-a părut o lectură nouă — meritul e al Marinei Sofia, traducătoarea de la Corylus Books. (Volumul „Toamna se numără cadavrele” a fost publicat în UK cu titlul „Deadly Autumn Harvest.”)

Ce faci cu jurnalele mai vechi? Le recitești? Le păstrezi? Te-ai gândit vreodată să le publici sau să le distrugi?

Scriu pentru că îmi face bine, nu pentru a reține ce s-a întâmplat. Jurnalele sunt pentru a mă înțelege mai bine și pentru a mă ajuta doar pe mine.

Când m-am mutat de la Brașov, am înghesuit într-un troller toate jurnalele scrise de prin 2010 încoace. M-am întrebat dacă mai vreau să le păstrez, pentru că nu le-am recitit. Totuși, cred că mi-aș arunca ochii prin ele înainte de a le distruge.

Eu scriu articole pe blog și în diverse publicații, scriu povestiri și romane, dar jurnalele nu sunt „lucrate” pentru public. Sunt brute și nu aș vrea să le citească nimeni.

Ce jurnale celebre sau autori de jurnale te-au inspirat?

Autoarele ale căror detalii despre viața personală m-au fascinat sunt Agatha Christie, Simone de Beauvoir și Annie Ernaux. Scrierile lor sunt mult mai mult decât niște jurnale. Pentru mine a contat mult și cum au scris, nu doar ce au scris. Am apreciat stilul deopotrivă cu povestea.

Crezi că genul „jurnal” este unul relevant și astăzi? În ce fel te ajută sau te inspiră?

Se consumă din ce în ce mai multă autoficțiune și non-ficțiune creativă. Mi se pare că apetitul de a ști ceva „adevărat” despre cineva e tot mai mare, pentru că avem nevoie de inspirație din partea unor persoane reale.

Pe termen lung, nu cred că e bine să vânăm doar astfel de adevăruri. Uneori ficțiunea, povestea, ne poate ajuta să descoperim mai mult, să ne apropiem chiar mai mult de noi înșine.

Pe de altă parte, scriu acum la un volum intitulat „Mame și fiice”, din zona de non-ficțiune creativă, pentru că eu cred că e util să vorbim despre cum putem construi, ca mame, o relație mai bună cu fiicele noastre.

Cred că jurnalul rămâne relevant tocmai pentru că ne ajută să nu pierdem contactul cu ceea ce e real în noi, dincolo de tot ce trebuie arătat, postat sau demonstrat.

Ce i-ai spune cuiva care vrea să înceapă să țină un jurnal, dar nu știe de unde să pornească? Poate merită să-și pună întrebarea propusă în newsletterul tău și să scrie despre: Ce merge bine în viața ta acum?

Basme de uz personal e un proiect pe care l-am pornit pe Substack (pagina Antonetei o găsiți aici) tocmai pentru a oferi sugestii celor care ar vrea să scrie, dar nu știu de unde să înceapă. Acolo am propus o temă pe săptămână și o voi relua curând, pentru că peste vară m-am oprit. Și chiar vreau să țin un atelier de journaling la București.

Te tentează jurnalele digitale sau preferi mereu hârtia?

Scrisul de mână în jurnal e valoros pentru că îți permite să te conectezi cu tine. Ritmul e altul; ai posibilitatea să te auzi în timp ce scrii și să observi cum se formează gândurile în capul tău.

Cred că doar formatul cerneală (creion, pix, stilou) pe hârtie îți permite asta. Nu am scris niciodată jurnal electronic, mai bine am cerut o foaie de hârtie, un șervețel sau o bucată de ambalaj.

Dacă ai transforma jurnalul tău într-o carte, ce titlu ar avea?

În forma în care scriu eu, jurnalul e doar pentru mine. Dar dacă acceptăm că non-ficțiunea creativă face parte din aceeași zonă, volumul despre care am pomenit mai sus, Mame și fiice, va apărea spre sfârșitul lui 2026.

Până la urmă, cred că fiecare jurnal e un caiet al propriei fericiri, locul unde te poți întoarce mereu ca să te regăsești.

Scurt BIO Antoneta Galeș:

Antoneta Galeș este consultant în dezvoltare organizațională, coach și autoare de romane polițiste semnate sub pseudonimul Tony Mott. A îmbinat mereu reflecția interioară cu munca de transformare a oamenilor și organizațiilor, iar scrisul — fie el literar sau personal — a fost pentru ea o formă de claritate și de sens. În interviul de mai jos vorbește despre cum a început să scrie jurnale, despre Caietul Fericirii și despre felul în care journalingul poate deveni un exercițiu de echilibru și reconectare.

O puteți găsi pe:

Site-ul propriu: antonetagales.ro

Blog https://www.antonetagales.ro/blog/

Pagina de autor: tonymott.ro

https://www.tonymott.ro/category/flash-fiction/

Organizația la care lucrează: https://mindeducation.ro/echipa/antoneta-gales/

Cărțile ei pot fi cumpărate de aici: https://www.libris.ro/autor/tony-mott