„Nimeni nu-mi știe numele” e o frază din documentarul Centenarul The New Yorker (de pe Netflix), dar e și o frustrare de-a mea.
Sunt obsedată de scris. Iar scrisul bun, jurnalistic, de impact, e rar. Mi-aș fi dorit să trăiesc sau să mă nasc la New York doar pentru perspectiva de a avea o șansă să scriu sau să pot cumpăra, zilnic, The New York Times sau săptămânal revista The New Yorker. Visez la genul acela de jurnalism de calitate, în care pasiunea, observațiile personale și stilul reportaj sunt permise inclusiv în articole de business. Mă macină cu atât mai mult cu cât pare că AI-ul va lua locul redactorilor, dar eu simt totuși că nu va putea reda emoția sau nu va putea dezvălui sufletul așa cum o poate face o altă ființă umană.
M-am gândit la asta după ce am citit întâi culisele realizării documentarului „The New Yorker at 100”, în articolul de aici (nu știu dacă e un articol gratuit, eu am un abonament) și apoi după vizionarea lui (aici). Am început să scriu în presă la 20 de ani, după primul an de facultate. Încă din liceu știam că vreau să mă fac jurnalist dar nu am mărturisit niciodată asta, m-am supus și am dat la drept, asta fiind direcția corectă pentru a avea o meserie considerată pe atunci bănoasă. Citeam ziarele și revistele care-mi ieșeau în cale, mă concentram să prind structura, mai puțin mă interesa conținutul, iar când la taraba de ziare mi-au căzut ochii pe un anunț cu concurs de angajare (fără experiență), inima a început să-mi bată foarte tare, imaginația a luat-o înaintea realității și am știut că aia este șansa mea.
Fiecare începem de undeva și desigur că viziunea care ne ghidează e cea care dictează tonul, stilul și viitorul pe o perioadă de timp. Harold Ross, fondatorul publicației New Yorkeze, nu avea stofă de jurnalist sau editor de presă. Nu terminase liceul și era dintr-un oraș minier din Colorado, dar se învârtea la New York în cercuri de artiști și umoriști, cu care a pus la cale această idee. Împreună cu soția sa, Jane Grant, Ross i-a angajat pe artiști să scrie articole și să facă desene despre societate și cultură. Flerul și poate intuiția sau un simț al comercialului deosebite l-au făcut să înceapă cu ceva esențial astăzi într-un business: brandingul. Unul dintre primele lucruri făcute a fost să pună un artist să-i creeze un font aparte și o mascotă care lua peste picior aerul rafinat al revistei; filfizonul a primit numele de Eustace Tilley (folosit și la ediția aniversară de 100 de ani din februarie 2025). Fontul folosit în identitatea vizuală a The New Yorker este unul dintre cele mai recognoscibile din presa internațională și a devenit cultură. A fost creat special pentru revistă în 1925 de Rea Irvin, primul director artistic al publicației. Este fontul din logo, titluri și rubrici precum The Talk of the Town, în corpul textelor folosind alte tipuri de fonturi. Fontul Irvin are litere înalte, elegante, cu siluetă subțire; contururi ușor neregulate (ca desenate manual); accente Art Deco; proporții lungi și rafinate; o vibrație intelectuală + boemă. Pare simplu, dar e încărcat de personalitate — transmite exact tonul revistei: sofisticat, ironic, urban, elitist fără să fie rigid. Revista are până în ziua de azi un ghid de identitate grafică cu care se deosebește de celelalte publicații, punând accent pe e-uri în unele cuvinte în care nu se pun de obicei; scrie teen-ager față de varianta legată teenager și alte exemple menționate în documentar.
Cât de greu a fost să intre în conștiința oamenilor revista cu această identitate? Cui se adresa ea și cine a lucrat pentru ea? În articolul explicativ și justificativ despre includerea unor amănunte sau excluderea altora din documentar, autorul vine cu o explicație despre tipurile de new yorkezi:
„Există un citat celebru al lui E. B. White pe care ne-am gândit să-l punem la începutul filmului, care vorbea practic despre cele trei New York-uri. Primul New York este New York-ul localnicilor, care sunt aici dintotdeauna – newyorkezi nativi. Apoi este New York-ul navetiștilor și apoi este New York-ul coloniștilor, al pelerinilor, al oamenilor care vin la New York în căutarea a ceva. Și E. B. White spune, în esență, că primul îi oferă New York-ului stabilitatea, al doilea îi oferă fluctuația și banii, iar al treilea îi oferă pasiunea. Iar acest al treilea grup este un număr surprinzător de semnificativ de oameni care au condus The New Yorker , oamenii care au construit The New Yorker și oamenii care sunt acolo acum. Există o mulțime de oameni care lucrează acolo, care sunt din afară și aduc acea dragoste pentru New York, dar cu o perspectivă exterioară”.
În decursul de 100 de ani ai revistei, 5 redactori șefi (editori coordonatori) și-au pus viața în slujba publicației: Harold Ross — fondatorul revistei, primul redactor-șef (a condus revista 26 de ani), din 1925 până în 1951 când a murit de cancer; William Shawn — a preluat conducerea după moartea lui Ross, și a fost redactor-șef între 1951 și 1987 când a fost demis de noul acționar al publicației (avea pe atunci vreo 70 de ani); Robert Gottlieb — redactor-șef după Shawn, din 1987 până în 1992; Tina Brown —1992 și 1998 și David Remnick — actualul redactor-șef, la post din 1998 până azi.
The New Yorker. Momente cheie:
Dacă anii 20 și 30 au fost dedicați literaturii și desenelor umoristice, anii 40 au reușit să impună revista în topul publicațiilor serioase. Articolul Hiroshima din august 1946 scris de John Hersey a fost unul fără desene, fără alte texte sau alte rubrici, în totalitate dedicat bombardamentului atomic de la Hiroshima. Interesant a fost după mine și modul cum s-a ajuns la a scrie 30.000 de cuvinte în loc de imagini care ar fi fost poate mult mai sugestive. Guvernul american interzisese publicarea oricăror imagini cu suferința oamenilor și atunci cuvintele au fost cele care au spus povestea. Textul publicat integral în revistă a fost apoi citit la radio fără întreruperi de reclamă și, deși era o lectură lungă, ascultat cu sufletul la gură de cetățenii americani. Harold Ross i-a scris jurnalistului un mesaj spunându-i că, „cine a zis că Hiroshima e materialul anului l-a subestimat. E cel mai bun reportaj din timpul vieții mele, dacă nu din toate timpurile”. A fost meritul lui Ross de a miza pe acest articol, chiar dacă la începuturile revistei și carierei lui era ironizat cu citatul: „Tot ce-mi place să fac e imoral, ilegal sau îngrașă”.
Chiar și după 100 de ani cred că e greu să-ți menții reputația că articolele tale sunt realități din alte lumi. Și totuși, pe lângă libertatea acordată documentării și abordării subiectelor, notorietatea e menținută de o întreagă echipă care conlucrează cu jurnalistul. Verificarea este atât de minuțioasă încât procesul a fost comparat cu o colonoscopie. Desenele umoristice și jucăușe care sparg articolele sunt evaluate și triate de câteva persoane, în cadrul unui traseu care începe cu primirea pe email la redacție a câte 1500 de desene/schițe pe zi, din care sunt selectate până în 10 și supuse atenției unei echipe iar decizia aparține redactorului șef. În decursul de 100 de ani revista nu a avut niciodată fotografii pe copertă, de fiecare dată o grafică fiind ilustrația ei.
Se spune că fondatorul Ross i-a spus unui angajat care voia să plece din echipă că ceea ce fac ei acolo este o „mișcare” și că dintr-o mișcare nu poți pleca. David Remnik, actualul redactor șef din 1998 încoace (acum în vârstă de 65 de ani) spune despre The New Yorker că este o revistă care are suflet, scop, decență și calitate. „Ar trebui să fie autocritică și să învețe din experiență. Ar trebui să poată să se răzgândească. Dar e o mișcare, o cauză a idealurilor mărețe”.
Un alt moment cheie al revistei a fost publicarea articolului „Silent Spring” de Rachel Carson în 1962, un text de popularizare științifică despre efectele pesticidelor, scris pentru publicul larg, cu impact uriaș asupra felului în care oamenii înțeleg știința și ecologia. De atunci articole cu caracter științific și-au făcut loc în revistă.
Documentarul urmărește lansarea ediției de 100 de ani a revistei, oferind o privire asupra modului în care The New Yorker își reafirmă identitatea, dar și confruntările contemporane: presiuni economice, schimbarea media, nevoia de a rămâne relevant într-o lume digitală. Acest moment simbolizează supraviețuirea și adaptabilitatea revistei după un secol .
Structura și rubricile principale ale The New Yorker
Rubrica „The Talk of the Town” (tradusă în documentar: Ce se mai zvonește) este prima din revistă și îți stârnește curiozitatea. Este alcătuită din materiale scurte, mici schițe sau reportaje concise. Dar fiecare spune o mică poveste. Sunt texte scurte, ironice, urbane, cu observații rapide despre politică, cultură, comportament social, evenimente ale săptămânii. Tonul este inteligent, uneori satiric. Include uneori micro-profile sau mici radiografii ale vieții cotidiene din New York.
Commentary / Politics / News & Analysis. Texte analitice despre actualitate: politică internă americană, geopolitică, justiție, societate, tehnologie, climă sau teme sociale. Abordarea este riguroasă și contextualizată, nu rapidă ca breaking news-ul.
Profiles. Rubrica definitorie a revistei. Sunt portrete narative ample ale unor personalități din cultură, artă, știință, sport, business, activism, politică sau entertainment. Textele sunt bazate pe interviuri, observație, detaliu psihologic și context social. Sunt, adesea, repere internaționale în jurnalismul narativ.
Reporting. Reportaje lungi, uneori investigații, alteori reportaje de imersiune. Subiectele pot fi sociale, politice, culturale, științifice, internaționale sau locale. Ritmul este narativ, nu strict informativ.
Fiction. În fiecare număr apare o povestire originală. Autorii pot fi consacrați sau debutanți. Pentru mulți scriitori americani, publicarea în The New Yorker este un moment major în carieră.
Criticism and Reviews (The Critics). Secțiunea dedicată recenziilor și analizelor culturale: literatură, film, teatru, seriale, artă vizuală, muzică, dans, arhitectură, cultură digitală și uneori gastronomie. Stilul este eseistic și intelectual, nu comercial sau simplificator.
Poetry. În fiecare număr apar două sau trei poeme. Selecția este atentă, iar stilul variază de la experimental la clasic, dar întotdeauna dens și rafinat.
Humor. Include secțiunea „Shouts & Murmurs”, scrisă de obicei într-un ton satiric, plus caricaturile iconice ale revistei. Umorul este inteligent, subtil, uneori absurd, cu impact cultural mare.
Personal Essays / Memoir Pieces. Texte scurte, intime, bine scrise, despre experiențe personale, fragmente de memorie, teme existențiale sau situații cotidiene care devin universale prin limbaj și structură literară.
Nu pot să nu compar realitățile altor publicații cu cele din România, din ziua de azi. Respir presă, visez începuturi de articole, mă emoționez la gândul unor jocuri de cuvinte pornind de la realități și comparații din capul meu. Dar mă trezesc la realitatea că un subiect mic, necomercial, oricât de bine scris sau documentat nu va trece granițele unei bule de cititori dacă notorietatea lui sau a publicației nu-l urcă mai sus în atenția publicului. Curiozitatea și creativitatea mea de a găsi un fir roșu sau un unghi de abordare mai original nu au niciun fel de ecou dacă subiectul nu are „carne” pe el sau nu stârnește interesul publicului căruia mă adresez. Unul dintre cele mai mișto articole scrise în ultima perioadă de la întoarcerea mea în presă și de care sunt mândră în ciuda indiferenței cu care a fost primit a fost acesta – https://www.revistabiz.ro/biriunta-olteniei-o-moara-mica-cu-ambitie-mare/ , despre o moară de făină originală și cu nume interesant, despre un subiect care mă fascina: făina. Cred că am găsit combinația ideală între poveste și detalii de business și tare mi-aș dori să găsesc publicația/ platforma unde să mai pot scrie acest gen de articole.
Ideea că poți scrie ceva care să schimbe o perspectivă, într-un domeniu care e sau nu de interes pentru cineva și că poți veni cu detalii care să stârnească interesul, este ceva la care îmi place să lucrez. Și îmi asigură credința că scrisul poate fi în continuare atractiv, chiar dacă „nimeni nu-mi știe numele”.
Despre experiența mea am scris aici.
Health is the new wealth!
AMOR FATI,
Oana
