Pe Mihai Vakulovski îl cunoaștem ca poet, prozator, traducător, cronicar, fondatorul revistei Tiuk! și al CenaKLUbului Tiuk, în prezent librar în Brașov. Dar înainte de toate, el se consideră poet. Poate de-asta și jurnalele lui sunt mai aproape de un spațiu viu, cu gânduri și idei ce apar din mers, de pe munte sau din librărie, din întâmplări pe care le recuperează uneori în ficțiune, alteori doar le notează ca să nu se piardă.
Mi-a fost drag să-i citesc răspunsurile, fiindcă dincolo de firescul cu care vorbește despre scris, mi-a lăsat senzația unui om care a învățat să se elibereze de scris, nu doar să scrie. Care a ars jurnale fără regrete și a pierdut altele în moduri absurde — dar le-a păstrat în minte sau le-a transferat în literatură.
Își scrie jurnalele pe laptop, le ascunde în foldere cu nume neutre, dar le populează cu întâmplări concrete, personaje reale, note de lectură și detalii din viața librăriei. Preferă să scrie noaptea, când totul e liniștit. E bufniță, zice el. Și dacă l-ai vedea, probabil ți l-ai imagina scriind în vârful unui bloc, cu miros de busuioc, cafea neagră într-o cană preferată și un pix la îndemână — oricum, niciodată cu stiloul.
Nu citește jurnalele celorlalți prea des, dar citează fără ezitare zeci de titluri din bibliotecă. Și totuși, cele mai importante jurnale rămân cele două: cel al tatălui și cel al bunicului. De acolo a pornit totul. În felul său, Mihai Vakulovski este un moștenitor de jurnale.
A debutat cu volumul Nemuritor în păpușoi (1997), urmat de Tatuaje, Riduri, Tu. Poezia lui e directă, plină de luciditate și tandrețe, inspirată din realitate — un amestec de forță și fragilitate, exact ca omul. La finalul interviului am inserat două poeme de-ale lui, dar vă încurajez să îi cumpărați și citiți volumele, pentru că merită.
De ce jurnalul devine spațiul în care poezia și memoria se întâlnesc
Când ai început să ții un jurnal (sau un fel de agendă personală)? Dacă nu ții un jurnal în adevăratul sens, există totuși un mod în care îți „așterni” gândurile sau emoțiile?
Tata a scris jurnal de cînd mă știu (la fel – bunicul), așa că, firesc, l-am imitat, încă din copilărie, și în acest sens, dar nu era un jurnal tradițional, ci unul… ascuns. Oricum, îmi însemnam mai mult impresiile de lectură, desenam mereu pe margine, desenam și personajele despre care citeam, scriam acolo și poezii, și proze, nu era ceva secret, doar că îmi plăcea să fie ceva doar al meu, intim. Nu s-a păstrat nimic din acea perioadă, doar textele publicate în reviste, pe restul le-am ars – jurnale, proze, poezii, scrisori, la un moment dat le-am adunat pe toate și le-am aruncat pe foc. Îmi amintesc și acum momentul cînd, deși le ardeam într-un loc dosit, sub nucul din capătul viei, a apărut tata și a zis: „Mai ai, bădie Mihai? Mai arde dacă mai ai!” Cred c-am făcut bine, chiar dacă trebuia să scutesc de „eroismul” ăsta scrisorile.
Dar jurnal-jurnal am început să scriu de pe la 17 ani, cînd am intrat la facultate și am plecat de-acasă. Atunci am putut să fiu mai sincer cu mine, fără teama că mi-ar putea găsi și citi cineva jurnalul. Am scris în caiete și agende, apoi direct în computer, am n jurnale parolate la care nu mai știu parola. De altfel, am și proze astfel parolate, inclusiv un roman, dar nu-mi pare rău de ele. Nu scriu jurnalele pentru publicare și sper să nu fie publicate niciodată (probabil la un moment dat va trebui să le dau foc și ăstora care s-au păstrat, iar pe alea din computer o să le șterg, ca nu cumva să se trezească cineva să le publice). Le mai păstrez pentru că, dacă mai arunc o privire, sînt pline de surprize pentru mine. De exemplu, sînt convins că nu am fost niciodată la streaptease, iar într-un jurnal din perioada studenției descriu cu lux de amănunte un astfel de spectacol. Nu cred că e un exercițiu literar, pur și simplu am uitat, deși în perioada aceea nu beam alcool, deci nu pot da vina pe ceva de genu’, dar a uita e normal, e omenește.
Cum arată obiceiul tău de a scrie? Ai o rutină anume sau e ceva spontan?
Fac însemnări în jurnal doar cînd îmi vin idei interesante. Dacă-s pe drum, îmi însemn pe vreo foaie și cînd ajung acasă le culeg în jurnal, pe laptop. Scriu mult în carnețele, de obicei legat de cărțile pe care le citesc și le recenzez, dar și aceste idei și întîmplări de la librăria unde lucrez sau din drum spre muncă sau casă. Mi s-a întîmplat să mă opresc undeva în oraș și să scriu și poezii. Iar dacă-s la muncă, de exemplu, îmi scriu pe mail, iar cînd ajung acasă – iau cu copy-paste. Chiar și la sfîrșitul jurnalului am însemnări despre ce trebuie să scriu (deci ar fi bine să scriu despre, dar n-am scris nici pînă acum). Acum am astea două însemnări: „Mama – cum era afară cînd s-a dus pînă la garaj să se ducă la maternitate, cînd l-a născut pe Sandu”. Și: „Cărtărescu – cum a dat mîna cu Bob Dylan”… A, și-mi însemn ce cărți am citit și-n ce lună – și le dau note, dar asta strict doar pentru mine. La sfîrșitul anului mă uit pe lista asta să văd ce-am citit foarte bun, bun, slăbuț, varză…
Ce fel de instrumente folosești? (pix, stilou, aplicație) Și ce agendă sau caiet preferi?
Am tot scris în caiete pe care mi le-a dăruit mama, care a fost profesoară și mereu a cumpărat mai multe caiete și ne-a dat și nouă. Apoi, a editat Humanitas Fiction niște carnete albe cu coperta scrisă doar cu nume de familie de scriitori, care-mi plac foarte tare. Nu-mi place să scriu în agende foarte frumoase, am primit cîteva și-s neatinse, una cu Salvador Dali, una cu Barcelona, altele – de la festivalurile literare. Acasă scriu direct la laptop, într-un Word numit anul în care se scrie jurnalul, acum scriu în „2025”, într-un folder numit „J”, ascuns în alt folder din computer, s-au adunat jurnalele din 1995 pînă-n 2025, restu-s în caiete. Scriu cu pixul, îmi plac pixurile și am foarte multe, peste tot – nu avem pixuri și cărți doar în baie, în rest sînt peste tot, și-n bucătărie, și-n balcon, și-n hol, și-n genți, absolut peste tot. Nu-mi place să scriu cu stiloul, mi-a dăruit tata un stilou în copilărie și m-am murdărit din cap pînă-n picioare, era cerneală inclusiv pe obiectele din jur. Prefer pixul cu cerneală neagră sau albastră.
Scrii zilnic sau doar când simți că ai nevoie?
Scriu doar cînd am chef, nu mă interesează să scriu mult, din contra, prefer să nu mă lungesc, dacă îmi însemn pe hîrtie ceva mai lung de cele mai multe ori nu le mai culeg și-n jurnal, și hîrtiuțe din astea scrise sînt peste tot prin casă, soția le adună-ntr-o pungă și mi le lasă lîngă birou.
Ce notezi, de obicei? Gânduri, vise, idei, liste, planuri, schițe, desene, întrebări, colaje?
Îmi notez idei, întîmplări, am și jurnale de călătorie, pe care nu le copiez în jurnal, ci le scriu mai degrabă ca pe niște eseuri. Am avut un jurnal de vise, dar mi l-a furat cineva odată cu ce apucasem să scriu la teza de doctorat și un manuscris de poezie. Le luasem cu mine, de la București la Antonești, satul părinților, tocmai ca nu cumva să dispară din cămin. Mi s-au furat din mașina unui prieten, la Chișinău, între sediul procuraturii și al poliției, lipsisem doar vreo trei minute. Am ținut atît de mult la jurnalul acela de vise, încît nu mi-am mai însemnat de atunci visele. Doar foarte rar și nu într-un caiet aparte. De cînd lucrez la librărie îmi însemn și întîmplări din librărie, pe unele le public și pe profilul meu de facebook, cu haștagul #LiveDinLibrărie sau #CoșmarDeLibrar.
Ai un spațiu preferat unde îți place să scrii sau să reflectezi?
Cel mai mult îmi place să scriu acasă, dar pot să scriu, să citesc și să dorm oriunde. Nu-mi propun să… reflectez, ideile și gîndurile vin și pleacă, de obicei în drum spre muncă și spre casă, că merg pe jos la serviciu și tot pe jos mă întorc acasă, pe orice vreme. Drumul meu spre serviciu poate fi și pe Tîmpa, e o cărare spre treptele lui Gabony, aproape de blocul nostru de locuit, care duce, pe munte, pînă la telecabină, adică aproape-n centru, unde e și librăria. Acela e un drum extraordinar de fain, dar trebuie să ai puțin mai mult timp pentru el.
Există un moment al zilei care se potrivește cel mai bine cu scrisul tău?
Da, noaptea. Sînt „bufniță”, îmi place să scriu noaptea. E și liniște, nu te deranjează nimeni, în mod normal, nu zbîrnîie telefonul, vecina de deasupra nu scapă totul pe jos, cum se întîmplă ziua, vecinii de dedesubt nu țipă unu la altul, fiind aproape surzi, vecina de alături nu se uită la telenovele cu sonorul la maximum.
Ai un ritual legat de asta? (muzică, băutură caldă, liniște, mirosuri, lumânări etc.)
Nu e un ritual, mai degrabă-i obicei – am lîngă mine cafea, ceai sau apă, depinde de cît de devreme sau tîrziu e. Am căni preferate, care-mi plac, dar nu sufăr dacă mi se sparge cana preferată, am învățat să nu mă atașez de obiecte (în copilărie tata dăruia din jucăriile mele). Îmi plac bețișoarele mirositoare, dar cel mai tare-mi place mirosul de proaspăt, de pădure, de ozon, că locuim chiar sub Tîmpa, în cartierul cu urși din Brașov, Răcădău, și-mi place foarte mult mirosul de mentă și de busuioc. Nu ascult muzică în timp ce scriu sau citesc. Ascult muzică cînd fac înviorare, mă antrenez sau fac ceva fizic prin casă, într-o vreme ascultam la un MP3 muzică sau audiobook-uri cît mergeam pe jos.
Cum simți că te ajută acest obicei?
Cafeaua, ceaiul, cănile preferate, mirosurile? E vorba de plăcere, te ajută să te simți mai în largul tău, mai bine, mai liniștit, mai liber.
Ți se întâmplă să scrii mai mult decât un jurnal? Poezie, eseuri, povești?
Nu scriu la normă, ca alți scriitori, ci de plăcere și din necesitate. Dacă mă așez să scriu îmi place să scriu și scriu, sînt mereu inspirat pentru asta. Poezia se adună poem cu poem, inclusiv din mers, în cap, și în vis scriu poezii. Proza necesită mai multe – și mai mult timp liber, și poftă de scris, și dorința de a o vedea terminată, integră, gata. Prozatorii trebuie să aibă mușchi. Cronicile literare se scriu cap-coadă, la fel – traducerile, mai ales că astea au și deadline-uri.
Scrii într-o singură limbă sau alternezi? În ce limbă scrii cel mai firesc pentru tine?
Scriu doar în limba română. Traduc doar în limba română, doar pentru ai noștri, cum ar veni.
Desenezi în jurnal? Lipești imagini sau bilețele? Îl personalizezi într-un fel?
Înainte desenam, făceam schițe, hărți etc. Apoi am făcut o școală de pictură pentru copii (serioasă, de patru ani) și de atunci am abandonat desenul și pictura. Cînd scriu pe hîrtie s-ar putea spune că fac un fel de desene, dar din cuvinte, pentru că scriu din toate părțile, de la început spre sfîrșit și invers, dintr-o parte a foii și din cealaltă parte, oricine-mi vede carnetele îmi zice că n-a mai văzut așa ceva.
Îl ții ascuns sau îl lași la vedere? Îl citește cineva vreodată?
Și acum, precum în copilărie, nu mi-ar plăcea să fie citit de cineva, dar totodată nu e ascuns, nu e parolat, numai că nu e pentru citit, e doar pentru mine. Mai întîi jurnalul a fost bun pentru exersarea, deprinderea de a scrie, pentru antrenament, apoi am scris din obișnuință, acum doar îmi însemn chestii.
Ce faci cu jurnalele mai vechi? Le recitești? Le păstrezi? Te-ai gândit vreodată să le publici sau să le distrugi?
Nu le citesc niciodată, unica „lectură” e cînd le scriu. Pot reveni la ele doar să văd ce mi-am însemnat în vreun an, pe vreo dată importantă, de exemplu, dar nu-mi amintesc cînd s-a întîmplat asta ultima oară. Dar acum lucrez la un roman cu protagonist librar, Mihail Vanculovski, și voi folosi multe întîmplări – reale – din librărie, care-s toate în jurnale. Iată, va trebui să pescuiesc aceste perle din jurnalele din ultimii ani.
Ce jurnale celebre sau autori de jurnale te-au inspirat?
M-au inspirat jurnalele lui bunicu și al tatălui, dar nu-s celebre.
Ce cărți de tip jurnal, memorii, autobiografii, scrisori ai în bibliotecă? Sau care ți-au rămas în minte din cele citite? Ce ai recomanda cititorilor?
Biblioteca mea e și acasă la părinți, și acasă la Brașov, unde fiecare raft are trei rînduri de cărți, așa că, dacă aș arunca o privire prin bibliotecă n-ar fi prea multe jurnale la vedere, în rîndul din față, adică, unde prefer să pun poezia și proza. Dar hai să facem acest exercițiu. Am pe rîndul din față, firește, „În gura foametei” de Alexei Vakulovski și „Afganii” de Alexandru Vakulovski și, firește, jurnalul lui Mihail Sebastian și, firește, jurnalul lui Kafka. „Caiete-le” lui Cioran. Steinhard, „Jurnalul fericirii”. Nicolae Iorga, „Jurnalul ultimilor ani, 1938–1940”. Dostoievski, „Scrisori”. Cehov, „O viață în scrisori”. Nabokov, „Scrisori către Vera”. Bruce Springsteen, „Born to run”. Keth Richards, „Viață”. Charles Darwin, „Autobiografia lui Charles Darwin. Urmată de fragmente din Călătoria unui naturalist în jurul lumii”. Stanca Scholz‑Cionca, „O prietenie veche de când lumea, şi atât de specială. Regina Maria şi dansatoarea Loïe Fuller”. Sabina Fati, „Cine râvnește la Gurile Dunării? O călătorie pe timp de război în Delta extinsă: Transnistria, Ucraina, Basarabia, România”. Sabina Fati, „Ocolul Mării Negre în 90 de zile. Şapte ţări, opt graniţe şi o lovitură de stat în prime-time”. W.N.P. Barbellion, „Jurnalul unui om dezamăgit”. Ernst Jünger, „Jurnale pariziene și Însemnări din Caucaz”. Anița Cudla, „20 de ani în Siberia. Amintiri din viaţă”. Stefan Zweig, „Lumea de ieri. Amintirile unui european”. Liviu Stănescu, „Am fost la capătul lumii”. Alexandra Furnea, „Jurnalul lui 66. Noaptea în care am ars”. Monica Lovinescu, „Jurnal esenţial”. Tatiana Niculescu, „Mistica rugăciunii și a revolverului. Viața lui Corneliu Zelea Codreanu”. Mozart, „Scrisori”. Etty Hillesum, „Jurnal (1941–1942). Scrisori din lagărul de la Westerbork (1943)”. Jeni Acterian, „Jurnalul unei fete greu de mulţumit”. Salvador Dalí, „Jurnalul unui geniu”. Elisabeta Rizea, „Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara”. A.E. Hotchner, Ernest Hemingway, „Iubirile lui Hemingway povestite de el însuși”. Tatiana Niculescu, „Ei mă consideră făcător de minuni. Viața lui Arsenie Boca”. Charles Baudelaire, „Jurnale intime”. Jurnalele lui Nikos Kazantzakis. Etgar Keret, „Șapte ani buni”. Elena Stancu, Cosmin Bumbuț, „Acasă, pe drum. 4 ani teleleu”. Tibi Ușeriu, „27 de pași”. Svetlana Aleksievici, „Vremuri second-hand”. Sega, Oliver Sacks, Negoițescu, Oana Pellea, Gheorghe Florescu, Noica, Eugene Ionesco… Ah, sînt mai multe decît m-am așteptat… Mă opresc aici.
Crezi că genul „jurnal” este unul relevant și astăzi? În ce fel te ajută sau te inspiră?
Îmi place să citesc unele jurnale de călătorie, cum sînt ale Sabinei Fati și Kazantzakis. Cele sociale, care fixează o anumită perioadă istorică, cum e cel al lui Mihail Sebastian și al Elenei Stancu & Cosmin Bumbuț. Alea artistice, cum e cel al lui Salvador Dalí. Nu citesc jurnalele oamenilor de aici și acum, mai ales ale tinerilor, mă simt de parcă m-aș uita peste umărul autorului.
Ce i-ai spune cuiva care vrea să înceapă să țină un jurnal, dar nu știe de unde să pornească?
Cînd are impresia că i-a venit o idee interesantă – să și-o însemne, fie într-un carnet, fie într-un Word. Și data viitoare să facă la fel și tot așa și jurnalul o să crească odată cu pofta lui de scris. Poate ieși ceva frumos, iar dacă nu – nu are nimic de pierdut, poate renunța oricînd la „jurnal”.
Ce obiect nu lipsește niciodată de lângă jurnalul tău?
Mai nou – ochelarii.
Te tentează jurnalele digitale sau preferi mereu hârtia?
Îmi place să scriu pe hîrtie, dar îl scriu la laptop.
Dacă ai transforma jurnalul tău într-o carte, ce titlu ar avea?
Nu l-aș transforma niciodată într-o carte. A, s-ar putea să public un jurnal de călătorie, am scris multe astfel de texte și am fost îndemnat să le adun între coperte – e o idee foarte bună, fiindcă jurnalele mele-s și de călătorie și literare în același timp, pentru că îmi iau să citesc în fiecare călătorie un autor local sau măcar din țara în care călătorim. Aș începe cu un jurnal de pe insulele grecești sau cu unul din mai multe țări, un fel de antologie, încă nu m-am hotărît.
Pe cele mai recente le-am publicat în Revista Golan și le-am adunat pe pagina de facebook în albumul „Pîn-la și-napoi”, aici. Dar nu cred c-aș numi așa cartea.
Ce înseamnă Tiuk! ?
TIUK e sunetul care se aude în timpul ciocnirii, în timpul acțiunii, nu după. Aluzie fină că-n Tiuk! trăim, ilustrăm ceea ce se întâmplă acum, nu doar acum nu știu câți ani. Cuvântul e luat dintr-o proză foarte scurtă a lui Daniil Harms, care e și moto-ul revistei:
Vară. Masă de scris. În dreapta – o uşă. Pe perete – un tablou. Pe tablou – un cal care ţine în dinţi un ţigan. Olga Petrovna despică lemne. La fiecare lovitură de pe nasul Olgăi Petrovna
alunecă pince-nez-ul. Evdochim Osipovici fumează pe un fotoliu.
Olga Petrovna (loveşte cu toporul buturuga, care, însă, nu dă nici un semn că s-ar desface).
Evdochim Osipovici: Tiuk!
Olga Petrovna (aranjîndu-şi pince-nez-ul, loveşte în buturugă).
Evdochim Osipovici: Tiuk!
Olga Petrovna (aranjîndu-şi pince-nez-ul, loveşte în buturugă).
Evdochim Osipovici: Tiuk!
Olga Petrovna (aranjîndu-şi pince-nez-ul, loveşte în buturugă).
Evdochim Osipovici: Tiuk!
Olga Petrovna (aranjîndu-şi pince-nez-ul): Evdochim Osipovici! Vă rog frumos: nu mai ziceţi
cuvîntul acesta, „tiuk”.
Evdochim Osipovici: Bine, bine.
Olga Petrovna (loveşte cu toporul în buturugă).
Evdochim Osipovici: Tiuk!
Olga Petrovna (aranjîndu-şi pince-nez-ul): Evdochim Osipovici! Mi-aţi promis că n-o să
spuneţi cuvîntul acesta – „tiuk”!
Evdochim Osipovici: Bine, bine, Olga Petrovna! N-am să-l mai spun.
Olga Petrovna (loveşte cu toporul în buturugă).
Evdochim Osipovici: Tiuk!
Olga Petrovna (aranjîndu-şi pince-nez-ul): Ce nesimţire! Om matur şi nu poate să înţeleagă o simplă rugăminte!
Evdochim Osipovici: Olga Petrovna! Puteţi să vă continuaţi treaba liniştită. N-am să vă mai deranjez.
Olga Petrovna: Vă rog, vă rog foarte mult, lăsaţi-mă să despic măcar buturuga asta!
Evdochim Osipovici: Despicaţi-o, despicaţi-o, fireşte!
Olga Petrovna (loveşte cu toporul în buturugă).
Evdochim Osipovici: Tiuk!
Olga Petrovna scapă toporul, cască gura, dar nu poate să spună nimic. Evdochim Osipovici se ridică din fotoliu, o priveşte pe Olga Petrovna din cap pînă-n picioare şi pleacă. Olga Petrovna stă încremenită cu gura căscată şi-l urmăreşte pe Evdochim Osipovici, care se îndepărtează.
Cortina coboară încetişor.
(1933)
Scurt Bio Mihail Vakulovski
Mihai Vakulovski este scriitor, doctor în Litere, născut în 1972, la Chişinău. Fiul lui Alexei şi Sofia, fratele lui Alexandru Vakulovski. Debut – în 1997, cu volumul de poezie Nemuritor în păpușoi (Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul Soros, finalist la Premiile ASPRO). A publicat cărţi de poezie, proză, teatru, critică literară, eseu, istorie recentă, interviuri, antologii, majoritatea premiate. Prezent în mai multe antologii din țară și din străinătate. Traducător din literatura rusă, tradus în mai multe limbi. Fondator al revistei web Tiuk (din 2000), pe care a făcut-o peste 20 de ani împreună cu Alexandru & Carmina Vakulovski și Dan Perjovschi. Fondatorul și realizatorul CenaKLUbului TIUK!
Cele mai recente cărţi publicate: „Riduri”, „Viața mai pe scurt” (poezie) şi „Tata mă citeşte şi după moarte” (poveste 18+ despre copilăria sovietică & despre copilăria Uniunii Sovietice)” (roman).
Pe Mihai îl puteți întâlni însă prin Braşov, unde trăiește din 2000 şi lucrează ca librar la editura Humanitas din Piața Sfatului.
Câteva poezii scrise de Mihail Vaulovski:
librarul de la Humanitas
se uită spre librăria Cărtureşti
de peste drum
şi-l invidiază pe librarul
de acolo
care-o avea şi salariu mai decent
şi în general
librarul de la Cărtureşti
îl urmăreşte atent pe librarul
de la Humanitas
de vizavi
invidios pe atmosfera & condiţiile
de acolo
şi de salariul sigur mai mare
şi în general
Poem din volumul Viața mai pe scurt, Editura Paralela 45
deșteptătorul sună la 5 fără 10
îl oprești și-l pui lângă tine în pat
mai dorm 5 hai 10 minute
îți zici
numai să nu adorm
te gândești
îți amintești cum te trezea tata
și te gândeai c-o să treacă și asta
scapi de școală și pleci
la armată sau facultate
la facultate te gândeai
că va trece și asta
apoi îți vei găsi un loc bun de muncă și…
îți miști încet laba piciorului
mâinile
ochii
numai să nu adorm
Cu Mihai Vakulovski vă puteți conecta pe:
Facebook – https://www.facebook.com/mihail.vakulovski/
Instagram – https://www.instagram.com/m.vklvsk/
Revista Golan – https://revistagolan.com/autor/mihail-vakulovski/
Rubrica #StillWriting mai are interviuri cu:
Carla Francesca Schoppel de la Schoppel Cut
Cristiana Pantici de la Zenobisme
Anca Zaharia de la https://ancazaharia.ro/
Oana Grecea (am răspuns și eu, aici)
Health is the new wealth!
AMOR FATI,
Oana
