Citeam răspunsurile Andei Docea, și mă gândeam la „vîrsta medie”, titlul rubricii pe care o semnează în Dilema, un titlu foarte potrivit pentru eseurile/opiniile pe care le publică acolo.
Anda Docea scrie, la biroul ei din Drumul Taberei, într-un ritm care nu mai separă foarte clar viața personală de textele literare. Este jurnalistă, redactor la Dilema, unde semnează rubrica „Vîrsta medie” și construiește, de la o săptămână la alta, texte ancorate în realitate, dar scrise cu atenție la detalii și la oameni. Absolventă de Jurnalism la Cluj, cu 16 ani de experiență în TVR, Anda nu e e doar jurnalist, ci și autoare de poezie și proză scurtă, cu volume publicate precum Muzeul convorbirilor întrerupte (Charmides, 2022) și Camere de hotel (Herg Benet, 2015). Despre procesul scrierilor acestor cărți, Anda a dat un interviu frumos pe blogul librăriei Cărturești, aici.
Pe Anda am cunoscut-o în 2019, la întâlnirea de 10 ani a Serial Readers, și, de atunci, ne urmărim reciproc de la distanță, ne citim și ne „salutăm” cu like-uri la vreo postare din social media.
Răspunsurile ei sunt calde, sunt personale, depășesc – așa cum îmi place mie – cadrul strict al întrebării, și se duc în zona de poveste, pentru ca cititorul să cunoască omul din spatele răspunsurilor. Aș zice că se vede condeiul de scriitor și jurnalist al Andei.
Ritmul în care scrie spune mult despre felul în care funcționează: noaptea, la biroul din casa ei, în orele acelea în care orașul se retrage și rămâne suficient spațiu pentru concentrare, cu o cană de cafea aproape mereu acolo și cu sentimentul că abia atunci lucrurile încep să se lege cu adevărat. Editez acest interviu tot pe la orele la care ea scrie, nu neapărat pentru că lucrez mai bine noaptea (de fapt e chiar contrariul), ci pentru că ziua îmi câștig traiul făcând comunicare, iar pentru proiectul personal fac lucrurile în timpul liber.
Există în răspunsurile Andei detalii care, fără să fie spectaculoase, arată modul cum scrie, cum intră în acel „flow” menționat în creativitate: nevoia de liniște totală, imposibilitatea de a lucra cu muzică, felul în care alege să noteze de mână chiar și lucruri care ar putea fi recuperate altfel, doar pentru că scrisul, în forma lui directă, le fixează diferit.
M-am regăsit în tipul de lecturi care au rămas aproape de Anda Docea, așa cum s-a întâmplat cu Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade, sau cum se întâmplă cu Dulcele bar de J.R. Moehringer (Editura Publica, 2013) autor care a scris, din umbră și autobiografia lui Andre Agassi, Open (Editura Publica, 2011) ori Foame. Memoriile corpului (meu), semnată de Roxane Gay (Editura Black Button Books, 2019).
Despre scris, la „vîrsta medie”
Când ai început să ții un jurnal (sau un fel de agendă personală)? Dacă nu ții un jurnal în adevăratul sens, există totuși un mod în care îți „așterni” gândurile sau emoțiile?
Primul meu jurnal a fost un caiet dictando, dintre cele pentru școală, cu o copertă de plastic bleumarin, în care notam cu stiloul informații extrem de importante la 10-11 ani: cu cine mă înțeleg bine în clasă, ce se mai întâmplă la orele de balet și care sunt personajele mele preferate, din seriale precum Dallas ori Moștenirea familiei Guldenburg. Se întâmpla chiar în anul cu Revoluția și în perioada de după. La liceu, însemnările au fost mai rare, dar mai lungi, iar în studenție ele deveniseră aproape zilnice. Lucrurile s-au schimbat după venirea mea în București pentru că, lucrând în presă, scriam vrând-nevrând zilnic, dar și pentru că viața a devenit mai complicată, mai plină. Am revenit la notițele aproape zilnice când blogurile au început să prindă și la noi, prin 2006-2007, întâi anonim, apoi asumat, apoi multă vreme pe site-urile unor publicații.
Îmi amintesc cum o colegă mai în vârstă din TVR, unde lucram, mi-a spus că lucrurile pe care le împărtășesc pe blog sunt personale și ar trebui să fie scrise într-un caiet și închise într-un sertar. Dar eu cred că mereu am vrut să le scot în lume, să aflu despre experiențe similare, să obțin reacții, să pornesc un dialog. Astăzi nu mai am un jurnal propriu-zis, dar rubrica de opinie pe care o semnez în Dilema și textele pe care le pregătesc pentru viitoarele cărți au mult din mine.
Cum arată obiceiul tău de a scrie? Ai o rutină anume sau e ceva spontan?
Aproape toate textele mele, indiferent de natura lor (însemnări de blog, articole, povești) au fost scrise la biroul din casa mea, multă vreme la aceeași tastatură, în general noaptea. Adesea mă prinde dimineața scriind, este perioada în care mă pot concentra cel mai bine, fără întreruperi de orice fel. Spontan a fost tot ce am scris pentru mine și nu pentru serviciu. La revistă, avem deadline-uri care, dat fiind că apărem și în print, trebuie respectate cu strictețe. Asta mă și ajută să fiu mai organizată cu scrisul, dar mă și constrânge. Aș fi preferat să fi rămas ceva neplanificat – de când nu mai e așa, mare parte din bucurie s-a dus și a intervenit acel „trebuie”.
Ce fel de instrumente folosești? (pix, stilou, aplicație) Și ce agendă sau caiet preferi? Ai un brand preferat? Preferi un anumit tip de paginare?
Scriu cu pixul destul de des, dar mai notez și pe telefon sau pe laptop. M-am obișnuit ca la conferințele de presă care sunt înregistrate, deci le-aș putea consulta ulterior, să transcriu totul de mână aproape în timp real, cu diverse prescurtări proprii. Îmi e mai ușor să-mi extrag apoi informația importantă, în acest fel. De-a lungul timpului, am umplut multe carnețele pe care le aleg, în general, după mărime (nici prea mari, nici prea mici, să încapă în orice geantă) și după copertă (să fie tare, ca să pot scrie mai ușor). Prefer să aibă pagini liniate, pentru a da măcar senzația de ordine (scrisul meu de mână a devenit foarte urât) și, de regulă, le iau din locuri care mi-au plăcut, unde am petrecut ceva timp ori pe care le-am vizitat ca turist. Spre exemplu, am carnete de la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere FILIT Iași, de la Muzeul „Magritte” din Bruxelles ori de la Nyíregyháza, un orășel din Ungaria unde am petrecut o lună în 2023, într-o rezidență literară.
Scrii zilnic sau doar când simți că ai nevoie?
Putem spune că scriu zilnic, iar aici includ textele pentru revistă, însemnări pentru cărți, postări de Facebook sau Instagram, întrebări pentru diverse interviuri. Aproape că nu mai fac nici o deosebire între ce scriu de plăcere și ce e muncă, deși poate că ar trebui.
Ce notezi, de obicei? Gânduri, vise, idei, liste, planuri, schițe, desene, întrebări, colaje?
În general, notez idei de subiecte pe care le-aș putea dezvolta în articole, diverse detalii despre persoane cu care mi-ar plăcea să fac un interviu, informații din diverse texte peste care dau și pe care le-aș dori aprofundate la un moment dat, citate din cărți sau podcasturi, versuri sau construcții de folosit într-o poezie, un final pentru o proză, cam orice mă pasionează.
Ai un spațiu preferat unde îți place să scrii sau să reflectezi?
Petrec aproape toată ziua la birou și atunci scriu, de cele mai multe ori, niște idei de mână, apoi în diverse documente. Ba mai mult, obișnuiesc și să citesc pe scaunul de la birou, mereu cu un ochi pe rețelele sociale. Statul la birou a încetat de mult timp să mai fie asimilat cu „munca”, așa că nu am un alt cadru în care să mă ocup cu lucruri personale, legate de scris.
Există un moment al zilei care se potrivește cel mai bine cu scrisul tău?
Am fost nevoită de câteva ori să scriu dimineața, dar a mers greu și mi se părea că nimic nu se leagă. Așa că trebuie să se facă cel puțin ora 8 seara ca să mă apuc de treabă, iar undeva pe la miezul nopții pot spune că sunt cel mai productivă – oamenii merg la culcare și scade posibilitatea de întreruperi și dialog.
Ai un ritual legat de asta? (muzică, băutură caldă, liniște, mirosuri, lumânări etc.)
Există mai mereu o cană cu cafea lângă mine – și cănile sunt alese special, să fie potrivite. Altfel, obiceiul în sine nu este deloc unul boem, probabil mă așez la computer să scriu așa cum o face un programator ori un contabil, dar asta și pentru că spațiul din casă nu-mi permite prea multe. În viitor, mi-ar plăcea să-mi aranjez un colț ideal, care să îndemne la scris. Cu muzică, n-am putut niciodată să scriu, să lucrez, să citesc, indiferent cât de liniștită ori de în surdină ar fi fost. De altfel, mă și deranjează orice zgomot, e și acesta unul dintre motivele pentru care prefer să scriu noaptea.
Cum simți că te ajută acest obicei?
Scrisul mi se pare că aranjează mereu lucrurile, le ajută să capete proporțiile și însemnătatea cuvenite. De multe ori, până să le pun în cuvinte, faptele par mai complicate și mai amenințătoare decât sunt. Nu degeaba journaling-ul este folosit ca exercițiu terapeutic, cu rezultate dovedite. Îmi place și să scriu liste, pe hârtie, cu diverse treburi profesionale sau personale pe care le am de făcut, în viitorul apropiat sau pe termen lung. Altfel, până să le înșir, mi se pare că sunt prea multe și tind să mă simt copleșită. Nu mă pot apuca de nimic, de fapt, fără să încerc să schițez un plan înainte.
Ți se întâmplă să scrii mai mult decât un jurnal? Poezie, eseuri, povești?
Am publicat o carte de proză scurtă și una de versuri, dar nici una dintre ele nu a apărut după un program strict, pe zile și ore, ci, pur și simplu, când s-a adunat suficient material. Pentru a începe să scriu trebuie să am mintea liberă de alte sarcini importante ori urgente, pe care le am de făcut profesional (în cazul meu, scriere de articole, realizare de interviuri, participări la festivaluri sau evenimente). Poate tocmai de asta am scris, pentru mine, puțin sau deloc în ultima vreme. Lumea devine un loc tot mai plin și mai zgomotos, iar eu sunt foarte ușor de distras, mă întrerup repede ca să mai citesc un articol nou apărut, să răspund unui comentariu pe rețelele sociale, să merg la un film sau la un spectacol ori să văd cât costă o rochie care mi se sugerează pe o aplicație. Iar apoi mă trezesc că nu mai am nici timp, nici energie pentru scris. Știu mulți scriitori care au familie și servicii fără legătură cu scrisul, dar totuși publică constant. Asta pentru că, mi s-a spus, și scrisul trebuie pus în orar, cu un deadline până la care să fie cartea gata. Mie mi se pare că, dacă fac asta, omor toată magia.
Desenezi în jurnal? Lipești imagini sau bilețele? Îl personalizezi într-un fel?
Îmi place să lipesc stickere cu diverse mesaje amuzante, pe care le primesc la evenimentele la care merg sau le iau din locurile vizitate. Agenda mea din prezent, primită cadou de la o prietenă din copilărie, avea deja scris pe ea un citat din poetul Robert Frost. Este aproape plină și cu părere de rău voi trece la una nouă. Le păstrez pe toate, și în 23 de ani de presă am adunat destule, unele arată de parcă ar fi făcut cel puțin un război.
Îl ții ascuns sau îl lași la vedere? Îl citește cineva vreodată? Ce faci cu jurnalele mai vechi?
Păstrez toate junalele scrise de-a lungul timpului, nu-mi amintesc să le fi ascuns sau să fi fost în pericol de a fi citite. Un jurnal public a devenit blogul, acum 20 de ani. Am prostul obicei de a-mi dori să editez tot ce am scris anterior, mi se pare că nu mă mai reprezintă, unele lucruri le văd teribil de naive, imature. Încerc să-mi spun că acelea erau cunoașterea și experiența mea de viață de atunci, că e normal ca maturitatea să vină în timp, după ce arzi multe iluzii, dar tot sunt severă cu mine și îmi doresc să fi știut mai bine, să fi scris mai bine.
Ce jurnale celebre sau autori de jurnale te-au inspirat?
Aș începe cu Romanul adolescentului miop, cartea lui Mircea Eliade care a fost atât de citită de mine în liceu, încât o jumătate dintr-un carnețel pentru citate era plin numai cu extrase din ea. În cea mai mare parte a timpului încercam și eu să dorm doar patru ore pe noapte, cum citisem acolo că ar fi suficient. Și, când ești tânăr, organismul rezistă. Aș continua cu Demonul amiezii (Editura Humanitas, 2014), care nu este un jurnal propriu-zis, dar experiențele personale ale lui Andrew Solomon prezentate în carte ne fac să-l percepem așa, în mare parte, ca pe o poveste personală a luptei cu depresia, în vremuri în care nu se vorbea atât de deschis, de onest, despre asta. Ca jurnalist, nu pot omite Dulcele bar (Editura Publica, 2013), de J.R. Moehringer, o carte de nonficțiune care miroase a tutun, a cafea, a whisky, a aftershave, a vanilie, a bere și a cremă de ghete. Te face să-ți dorești să se fi inventat un cuvânt mai mare, mai lung, pentru „singur”. Este o călătorie a maturizării, care m-a învățat principiile jurnalismului narativ, gen care mi s-a potrivit mereu cel mai bine pentru că nu e detașat, rece, ci mizează pe conexiunea umană, înainte de toate, și pe crearea unei atmosfere palpabile.
Ce cărți de tip jurnal, memorii, autobiografii, scrisori ai în bibliotecă? Ce ai recomanda cititorilor?
Odată cu vârsta și mai ales în pandemie mi-am descoperit pasiunea pentru autobiografii și memorii, în special ale unor personalități încă în viață. Aleg, de cele mai multe ori, să citesc povești reale (sau, mă rog, așa cum și le amintesc cei care le scriu), e o voluptate ascunsă în ideea că ceva s-a întâmplat cu adevărat, că acea persoană există (și o poți urmări pe Instagram). Cam același lucru cred că-l simțeam când citeam blogurile de demult, că asist pe gaura cheii la viața cuiva. Ca să rămân la exemplul dat anterior, tot J.R. Moehringer este scriitorul din umbră al autobiografiei lui Andre Agassi, Open (Editura Publica, 2011), și nu-mi amintesc să fi citit vreodată ceva mai impresionant despre un sportiv. Apoi ar mai fi două cărți de memorii despre care cred că s-a vorbit prea puțin, probabil din pricina durității și a greutății lor strivitoare. Prima este Tristul tigru, scrisă de Neige Sinno (Editura Trei, 2024), o mărturisire publică care aruncă în aer celula familială, despre abuz sexual și consecințele lui, despre rușine și de singurătate. Cealaltă este Foame. Memoriile corpului (meu), semnată de Roxane Gay (Editura Black Button Books, 2019), o istorie reală despre felul în care aspectul unui om reprezintă, fără excepție, o oglindă a lumii lui interioare – de multe ori tulburată, fragilă, lipsită de ancore.
Autobiografiile din domeniul muzicii sau filmului îmi plac în mod special pentru că, dincolo de povestea artistului respectiv, te ajută să înțelegi mai bine mecanismele și realitățile unei perioade istorice, unui cadru social, unor curente culturale. Voi pomeni doar două, pe care eu le-am citit în engleză: The Storyteller, a lui Dave Grohl, căutată inițial de mine special pentru episodul „Nirvana” – apoi am fost uimită de o viață a marilor prietenii din muzică teribil de plină și, pe alocuri, fantastică – și The Uncool, a regizorului și scenaristului Cameron Crowe, care rămâne în memorie nu doar pentru filme de referință cum au fost Almost Famous (nițel autobiografic și el) și Jerry Maguire, dar și drept cel mai tânăr colaborator al publicației Rolling Stone. Înainte să aibă vârsta legală pentru a conduce, făcea deja interviuri cu cele mai mari nume din muzică, înțelegând repede că nu atât întrebările potrivite, cât tăcerile și capacitatea de a asculta sunt esențiale în această meserie.
Crezi că genul „jurnal” este unul relevant și astăzi? În ce fel te ajută sau te inspiră?
Oamenii au căutat mereu povești de viață cu care să se identifice sau din care să învețe, a contat apartenența, sentimentul că a mai trecut cineva pe calea pe care te afli. Scriitorul bulgar Gheorghi Gospodinov a vorbit recent, într-un interviu luat de Raluca Ion pentru HotNews, despre felul în care atunci când scrie o poveste se inspiră din ceva trăit personal, dar păstrează distincția dintre „personal” și „biografic” – nu sunt mereu același lucru. Să nu uităm că mai avem și autoficțiunea, un gen literar în care, deși e folosită experiența de viață a autorului, iar faptele sunt bazate pe realitate, pot apărea și elemente fictive. Jurnalul cred că este cel mai fidel firului real, poate tocmai de asta marile povești de iubire, de succes sau de pierdere vor continua să ne inspire.
Ce i-ai spune cuiva care vrea să înceapă să țină un jurnal, dar nu știe de unde să pornească?
Cel mai ușor este să nu-și impună un subiect, o direcție sau niște limite. Viața noastră și felul în care percepem ce ni se întâmplă, oamenii pe care-i întâlnim, poveștile pe care le auzim, vedem, citim sunt cele mai bune surse de inspirație. De multe ori, cele mai uluitoare întâmplări chiar sunt neinventate.
Ce obiect nu lipsește niciodată de lângă jurnalul tău?
Cana cu cafea, pixurile, liniarul, creionul și guma de șters, etichetele colorate autoadezive și telefonul, pe care caut rapid ce vreau să aflu.
Ce recomandări / sfaturi sau vorbe înțelepte ai vrea să le împărtășești celor care vor să fie inspirați în ceea ce fac sau scriu?
Să scrie despre ce știu, ce cunosc, ce îi atrage – cred că în asta se vede vocea nealterată a fiecăruia. Și aș mai lăsa un citat din Andrew Solomon, că tot l-am pomenit, care mi se pare valoros: „Simţul umorului e cel mai bun indicator că o să ne revenim; e adesea cel mai bun indicator că oamenii ne vor iubi. Dacă ni-l păstrăm, avem speranţă.”
Unde locuiești în prezent? Unde este acasă pentru tine?
Locuiesc în Drumul Taberei, acel cartier din București de unde faci peste o oră până la orice eveniment din centru. N-am găsit încă un „acasă” fizic, dar, dacă ar fi să desenez unul ideal, pe geam s-ar vedea munții.
Pentru anul acesta te gândești să renunți la ceva din ce faci și/sau să adaugi ceva nou în rutina vieții tale? Ce obiceiuri te bucură nespus?
Mi-am propus și, în mare parte, am reușit să plec mai rar din București pentru diverse evenimente – e frumos să fii mereu în priză, te face să te simți încă tânăr, dar se adună o oboseală greu de descris. M-aș bucura să mă mut într-o casă în care să am ceva mai mult loc, unde să pot amenaja și acel „colț pentru scris”, despre care pomeneam în primele răspunsuri. Și, așa, aș putea pretinde că e un alt început și aș putea iubi scrisul la fel de mult ca altădată.
Scurt BIO Anda Docea:
Anda Docea este jurnalistă și scriitoare. A absolvit Jurnalismul la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca și a lucrat vreme de 16 ani în TVR. De 7 ani, este redactor la revista Dilema, unde semnează rubrica săptămânală „Vîrsta medie”, coordonează dosare tematice și realizează interviuri și reportaje despre evenimente de pe scena culturală și socială. A publicat volumul de versuri Muzeul convorbirilor întrerupte (Editura Charmides, 2022), pe cel de proză scurtă Camere de hotel (Editura Herg Benet, 2015) și a colaborat cu texte la mai multe antologii: Cartea Sângeorzului (Editura Charmides, 2022), Singuraticele (Editura Neverland, 2021), Ficţiuni reale (Editura Humanitas, 2013) şi Cele mai frumoase iubiri (Editura Cărţile Tango, 2009).
În prezent, are în pregătire o carte de poezie, începută în cadrul rezidenței literare oferite în 2024 de FILIT Iași și Muzeul Național al Literaturii Române Iași, dar și una de proză scurtă, pentru al cărei proiect a obținut o rezidență literară în Nyíregyháza, acordată de Organizația Culturală Petőfi din Ungaria, în 2023.
Articole Dilema: https://www.dilema.ro/autor/anda-docea
Articole Dilema veche: https://dilemaveche.ro/author/204
Pe platformele de socializare o găsiți pe: Facebook, Instagram.
Rubrica #StillWriting mai are interviuri cu: Cristina Lincu, de la Chic-Elite.ro, Ana Maria Ștefănescu, de la Drumul spre centru; Dana Tudor – de la Chic-Elite.ro; Antoneta Galeș, consultant în dezvoltare organizațională, coach, scriitoare, formator, facilitator de grupuri – antonetagales.ro ; Petronela Rotar, scriitoare și psihoterapeut – petronelarotar.ro; Mihail Vakulovski, poet; Carla Schopel de la Schopel Cut; Cristiana Pantici de la Zenobisme; Anca Zaharia de la https://ancazaharia.ro/ ; Oana Grecea (am răspuns și eu, aici)
Health is the new wealth!
AMOR FATI,
Oana
