Corespondența: Virginia Evans readuce scrisorile la rang de artă

Dacă strâmbați din nas la întrebarea: cine mai ține corespondența azi sau cine mai scrie scrisori?, aflați, ei bine, că genul epistolar a renăscut datorită Virginiei Evans.

Povestea și stilul mi-au plăcut atât de mult încât nu am putut lăsa cartea din mână: o femeie folosește o formă veche de comunicare într-o epocă dominată de telefoane, mesaje instantanee și acces permanent la informație. Mi s-a făcut instant dor să scriu, să port corespondență mai des (chiar și pe email), să citesc mai mult și să povestesc mai departe despre ea. Iubesc scrisul de mână dar urăsc expedierile, poșta română, cumpăratul de plicuri și de timbre, fiindcă nu sunt la tot pasul… Am deschis cartea “Corespondența” de Virginia Evans, apărută la editura Litera, fără să știu prea multe despre autoare sau volum. Știam doar că-mi plac cărțile epistolare, de genul Jurnal/Autobiografie (vedeți aici câteva).

„Corespondența” de Virginia Evans, romanul devenit succes prin recomandări

Să revin însă la subiectul cărții Corespondența. Povestea epistolară a lui Sybil Van Antwerp – o fostă avocată ajunsă la vârsta pensionării, arată o femeie de 73 de ani care își petrece zilele scriind unor destinatari foarte diferiți. Romanul a apărut inițial fără mare zgomot, dar a devenit treptat unul dintre succesele de tip „word of mouth” ale anului, până când a ajuns pe primul loc în clasamentul The New York Times pentru ficțiune hardcover.

Partea cea mai interesantă a conversației este povestea din spatele cărții. “The Correspondent” (titlul în engleză) a fost al optulea roman terminat de Evans, după șapte manuscrise fără succes. Autoarea spune că reușita acestui volum i s-a părut aproape ireală, mai ales pentru că nu pornise proiectul cu așteptarea de a-l publica.

Cartea a fost scrisă inițial ca un exercițiu personal, într-un moment în care Evans se simțea descurajată de eșecurile anterioare. Forma epistolară i-a oferit libertatea de a scrie fără să se gândească la reacția editorilor sau a cititorilor. Tocmai lipsa acestei presiuni pare să fi făcut posibilă vocea directă, vulnerabilă și uneori „recalcitrantă” a romanului.

Cine este Sybil, personajul principal din cartea “Corespondența”

Sybil Van Antwerp este o fostă avocată, mamă, bunică și femeie divorțată, retrasă într-o casă din Annapolis. Scrie zilnic prietenilor, familiei, unor necunoscuți și autorilor pe care îi admiră, printre care Joan Didion și Kazuo Ishiguro.

Este, în același timp, fermecătoare și exasperantă, dar are genul de vitalitate care înseamnă pentru mine ingredientul necesar pentru longevitate. Are o voce puternică, judecă oamenii, își apără opiniile și refuză să devină invizibilă doar pentru că a îmbătrânit – ceea ce ar trebui cu toții să avem curajul să facem. Pentru mine, longevitatea nu înseamnă doar să aduni ani, ci și să rămâi curios, conectat la ceilalți și dispus să te lași surprins de viață. Sybil continuă să scrie, să se certe, să iubească, să greșească și să caute răspunsuri. Cu alte cuvinte, continuă să trăiască.

Viața ei pare liniștită și cu o rutină stabilită: scrisori, grădinărit, lecturi – până când primește scrisori tulburătoare de la o sursă anonimă și este obligată să se confrunte cu situații greu de digerat.

Dar situațiile povestite și scrisorile primite sunt atât de reale că poți vedea cu ochii minții viața povestită acolo. Iminenta orbire a protagonistei face presiunea scrisorilor și a corespondenței și mai mare, dar te apropie de personaj și de suferința ei.

Evans a încercat prin Sybil să ofere imaginea completă a unei vieți, iar oamenii din jurul ei să fie ca niște oglinzi: fiecare scoate la iveală o altă latură a ei. Cititorul o descoperă diferit în funcție de persoana căreia îi scrie. Familia, prietenii, admiratorii și adversarii ei contribuie împreună la portretul unei femei care a trăit mult, a greșit, a rănit și a fost rănită.

Apropo de longevitate și de faptul că nu trebuie să te lași copleșit de bătrânețe, Evans a introdus un pretendent pentru personaj, probabil pentru a arăta că și la peste 70 de ani mai ai oportunități în viață, nu se închide totul pentru tine. Faptul că un bărbat o consideră atrăgătoare și demnă de iubire este și o formă de recuperare a feminității lui Sybil.

Situații de consiliere filosofică și dilemele despre îmbătrânire, familie și sens

Și relația cu copiii este extrem de realistă, nu idealizată cât să te facă să zici că tu ești singurul om care nu se înțelege cu ei. Din perspectiva mea, de consilier filosofic, am văzut încă o dată dilema morală cu care se confruntă bătrânii și copiii lor: a merge sau a nu merge la azil!? Când odraslele sunt departe, părintele singur începe să scârțâie, ce-i de făcut? Și unul și altul au dreptatea lor: copilul nu-și poate schimba întreaga viață pentru a veni să aibă grijă de părinte, dar nici părintele nu este obligat să ajungă la azil atât timp cât este încă autonom și se poate descurca, cu ajutorul prietenilor și al comunității din jur.

A mai fost abordat un subiect de consiliere filosofică: relația și ajutorul reciproc pe care și-l pot da tinerii cu vârstnicii. Sybil poartă o corespondență cu adolescentul unui fost coleg/prieten, pe care-l și găzduiește o perioadă după tentativa de sinucidere a acestuia. Ea îl sprijină ascultându-l fără să-l judece, el o ajută cu tehnologia și îi schimbă viața prin niște investigații online pe care le face în numele ei.

Aș spune că și căutarea sensului în aceste relații și povești este un subiect de consiliere (că doar despre asta mi-am făcut lucrarea de disertație). Cartea vorbește despre durerea pe care oamenii o provoacă și o primesc, despre greșeli, scuze și nevoia de iertare – adică despre lucruri pe care nu reușim sau nu știm să le facem la timpul lor, dar pe care apropierea bătrâneții le poate face mai urgente. Poate pentru că la un moment dat simți că nu mai ai atât de mult timp la dispoziție pentru lucrurile nespuse.

Povestea este una care refuză ideea că după o anumită vârstă, viața nu mai poate aduce nimic nou.

Corespondența, o formă de memorie

M-aș bucura în orice moment să mai primesc o scrisoare. Foarte rar și doar de la un singur prieten primesc vederi din locurile pe care le vizitează. Deși îmi place să primesc, eu nu m-am învrednicit să trimit la rândul meu epistole sau cărți poștale. În liceu scriam de mână și purtam corespondență cu prietena mea din școala generală, pe vremea când nici telefoanele fixe nu erau (încă) în toate casele. Chiar dacă îți făceai ciorne și apoi transcriai pe foaia curată, gata de expediat, trebuia să înveți să fii concis, să fii scurt și cât mai la obiect. Oare nu s-a pierdut asta azi?

M-am întrebat cum ar fi să mai primesc acum, în zilele noastre, o scrisoare. Mi-e foarte greu să mai descifrez scrisul cuiva fiindcă nimeni nu mai pune accent pe caligrafie. Dar mirosul plicului, al foii de hârtie și senzația aceea plăcută că ceva ți-a fost adresat ție, mă fac acum să tresar de bucurie. Poate e o formă de păstrare a memoriei și amintirilor pe care ar trebui să o ducem mai departe pentru a le fi exemplu tinerilor. Tehnologia a eliminat o parte din misterul vieții. Pentru că o scrisoare este un obiect fizic, personal și imposibil de urmărit digital, care păstrează o parte din persoana care l-a scris. Poate fi ținută în mână, păstrată, înrămată și recitită.

Romanul “Corespondența” va fi ecranizat, cu Jane Fonda în rolul principal

“Corespondența” (The Correspondent) de Virginia Evans va fi ecranizată, proiect anunțat în martie 2026. Jane Fonda va interpreta rolul lui Sybil Van Antwerp și tot ea va fi și producătoare.

Lionsgate a cumpărat drepturile după o licitație la care au participat șapte studiouri. Scenariul va fi scris de Cat Vasko. Producția îi va avea ca producători pe Jane Fonda și Todd Lieberman, prin Hidden Pictures. Virginia Evans va fi producătoare executivă.

Filmul este încă în curs de…; nu există o dată de lansare și nici un regizor anunțat.

Povestea filmului va urmări aceeași premisă: Sybil, avocată pensionată și mare iubitoare de scrisori, este forțată să se confrunte cu un episod dureros din trecut atunci când primește o scrisoare neașteptată.