Elena Koyunseven, Mediteranean Longevity: “În Palma de Mallorca am dat peste propriul izvor al tinereții fără să-l fi căutat măcar… Nu găsisem doar un loc frumos de locuit. Găsisem ceva despre care merita să scriu”

Dintre multele newslettere despre longevitate la care sunt abonată, unul m-a uns la suflet prin naturalețea subiectelor și a scrisului: cel al Elenei Koyunseven, fondatoarea Mediterranean Longevity. Tânjeam să scriu ca ea, să fiu ca ea, pe plaja din Palma de Mallorca, unde locuiește de treisprezece ani.

Click for ENGLISH VERSION

Apoi am răsfoit site-ul The Mediterranean Lifestyle și revista ei, Longevity LO2 Max, și pentru că visam și eu la o revistă asemănătoare, le-am apreciat și mai tare, iar convingerea că pot face și eu una s-a întărit.

E primul interlocutor străin căruia îi iau interviu, pentru că mi s-a părut că povestea ei aduce o perspectivă care merită împărtășită și luată ca exemplu. Am schimbat câteva mesaje cu Elena, iar tonul și discuția au fost atât de naturale și sincere încât ziceai că ne cunoaștem de mult timp. Să rezonezi cu cineva așa nu e puțin lucru, așa că întrebările mele au venit dintr-o curiozitate firească, iar răspunsurile ei au fost la fel de sincere, emoționante, inspiraționale și cât se poate de autentice.

Elena are 59 de ani și conduce, împreună cu fiica ei, Melisa, un proiect editorial pornit ca blog în 2018 și devenit între timp trei platforme: site-ul The Mediterranean Lifestyle, revista trimestrială Longevity LO2 Max și Substack-ul lansat în februarie 2026. Din interviu veți afla contextul din spatele revistei Longevity LO2 Max (moartea tatălui ei, în 2024), vârsta ei biologică (35 de ani, la 59 de ani reali) și motivul pentru care crede că industria wellness-ului ne vinde înapoi, cu preț, lucruri pe care alte culturi le-au oferit dintotdeauna gratuit.

Elena mi-a povestit mult și despre cât de grea a fost mutarea în Palma de Mallorca la 46 de ani (pentru că a lăsat în urmă familie și prieteni și o viață construită acolo), dar și despre calitatea vieții mult mai bună pe care o are acum. Dieta, aerul și ritmul mediteraneean sunt cunoscute ca factori care susțin healthspan-ul și lifespan-ul, dar rămân cu impresia, după ce am ascultat-o pe Elena, că în Mallorca e ridicat și joyspan-ul.

Cine este Elena Koyunseven pentru cei care nu o cunosc și de câți ani ai acest „produs”: Longevity Mediteranean (substack + revistă)

Am 59 de ani și consider Mallorca casă de treisprezece ani. Un lucru amuzant despre trecutul meu: ambii mei părinți sunt greci, dar eu m-am născut și am crescut într-un orășel din Germania. Așa că am crescut nemțoaică pe dinafară și grecoaică la masa familiei, ceea ce explică probabil de ce mutarea aici a semănat mai puțin cu un nou început și mai mult cu senzația că am ajuns, în sfârșit, undeva unde deja îmi aparțineam.

„TML” (The Mediterranean Lifestyle) a pornit în 2018. Fiica mea și cu mine voiam doar să scriem despre viața pe insulă, sincer, nimic mai ambițios de atât. Era un blog. Apoi a crescut, și a crescut rapid, până când am avut colaboratori care ne trimiteau texte din toată Mediterana, iar noi l-am transformat într-o revistă bilunară. M-am ocupat eu însămi de scris și de design; partea aceea am iubit-o complet, o iubesc și acum. O vreme am tipărit-o chiar, și în engleză, și în germană. Apoi a venit Covid și totul s-a mutat online, ceea ce, privind în urmă, era probabil oricum inevitabil.

„Longevity LO2 Max” a apărut mai târziu, în 2024, după moartea tatălui meu. Nu voi pretinde că nu acesta a fost motivul. Trăiam deja viața asta aici, mâncând bine, mișcându-ne, stând aproape de oameni; moartea lui m-a făcut să vreau să înțeleg de ce contează, nu doar să o trăiesc din instinct. Așa că a părut mai puțin o direcție nouă și mai mult ca și cum aș fi pus, în sfârșit, în cuvinte ceva ce făceam de ani de zile fără să-i dau un nume.

Substack e bebelușul familiei, din februarie 2026. Îmi doream mai mulți cititori, sigur, dar mai ales voiam să scriu mai mult. Asta e partea care nu se demodează niciodată pentru mine: să scriu și să sper că împing pe cineva spre o viață mai fericită.

Drumul spre Mallorca

De 13 ani locuiești în Mallorca; te-ai născut în Grecia și ai crescut, te-ai educat și maturizat în Germania. Cum ai ajuns să vrei să pleci? De ce Mallorca? Întâi a fost ideea de longevitate mediteraneană, sau ai început acest proiect după ce te-ai stabilit aici?

M-am născut și am crescut în Künzelsau, în Baden-Württemberg, deci nemțoaică din cap până-n picioare, chiar dacă rădăcinile mele merg înapoi în Grecia. După divorț, am avut în sfârșit ocazia să fac ceva ce mi-am dorit ani de zile: să locuiesc lângă mare. Spania nici măcar nu era planul inițial, sincer. Italia era. Mă înscrisesem deja la un curs de italiană și aveam toată imaginea în cap. Apoi, în ultimul moment, mi-a picat o ofertă de muncă, în imobiliare, tocmai în Mallorca. Îmi amintesc că m-am gândit, de ce nu, doar pentru câteva luni. Așa că am renunțat la italiană, am luat spaniolă în schimb, și am apărut aici fără să cunosc absolut pe nimeni.

Să iau totul de la capăt la 46 de ani, fără nicio conexiune; privind în urmă, a fost un lucru nesăbuit. Dar dădusem peste propriul izvor al tinereții fără să-l fi căutat măcar. Partea despre longevitate a venit mai târziu, la câțiva ani după, când am observat ceva ciudat: mă simțeam mai stabilă aici, mai sănătoasă, mai asemănătoare cu mine însămi, decât prietenii și familia pe care îi lăsasem în urmă. Atunci am înțeles. Nu găsisem doar un loc frumos în care să locuiesc. Găsisem ceva despre care merita să scriu.

Ce ai lucrat și cum a fost viața ta înainte de a ajunge în Mallorca; ce crezi că te-a pregătit cel mai bine pentru un proiect destinat longevității mediteraneene?

Pe atunci conduceam mai multe afaceri: o firmă de transport, un magazin de design interior, câteva tranzacții cu mașini. Am fost mai întâi mamă cu normă întreagă, și am iubit partea asta mai mult decât orice, dar duceam în același timp și toată povara afacerilor. Să conduci o gospodărie și să fii proprietar de afacere în același timp e o slujbă cu normă întreagă în sine, cu bătălii incluse din start. Au fost suișuri și coborâșuri reale, și niciunul nu a fost gratuit. Divorțul a fost un preț pe care l-am plătit. Găsirea unei case noi a fost celălalt, cel mai bun dintre ele.

Ce m-a pregătit de fapt, privind în urmă, a fost mai simplu decât toate astea: să știu cum să mă ridic din nou pe picioare. Reziliență, și un fel de optimism încăpățânat care te face să nu renunți, indiferent ce-ți rezervă viața. Felul în care îți ții propria viață în mâini, ăsta e adevăratul instrument pe care îl are fiecare dintre noi. E ceea ce te lasă să te bucuri cu adevărat de ea și să faci tot ce e necesar ca s-o trăiești bine.

Ai în familie persoane longevive? Ai vârstnici pe care îi admiri și te-au determinat să vrei să afli mai multe?

Tatăl meu a ajuns la 85 de ani; a fost cel mai longeviv membru al familiei noastre. Deci niciun centenar în linie, nimic dramatic de genul ăsta. Deși oamenii mi-au spus mereu că arăt mai tânără decât sunt, așa că cine știe, poate am un avans. Poate voi fi eu prima. Și sincer, având în vedere tot ce descoperă acum medicina și tehnologia, asta nu mai pare atât de exagerat pe cât ar fi părut acum douăzeci de ani.

Tatăl meu a fost modelul meu, pur și simplu. Port cu mine atât de mult din el: calmul lui, felul în care rămânea deschis lucrurilor noi chiar și târziu în viață, căldura aceea naturală, prietenoasă, mereu gata de un zâmbet. El e un motiv important pentru care am vrut cu adevărat să înțeleg îmbătrânirea, nu doar s-o trăiesc și să sper că iese bine.

Cum e viața ta în Palma de Mallorca? Este mai bună decât anticipai? Ai recomanda cuiva peste 50 de ani să-și schimbe țara, prietenii și să aibă curajul unui nou drum?

Viața de aici nu are aproape nimic în comun cu ce aveam în Germania, sincer, aproape deloc. Zilele încep cu soare deja pe piele și o dispoziție bună deja instalată, fără niciun efort. Totul se mișcă mai încet, oamenii, insula, viața însăși, în cel mai bun mod posibil. Și gândirea e diferită. Calitatea vieții vine prima, fără discuție, fără negociere. Prietenii, mâncarea bună, râsul, timpul petrecut la mare sau la munte; nimic din toate astea nu e un răsfăț de weekend aici. E doar o zi de marți. E mai bine decât mi-am imaginat, și îmi imaginasem multe.

Așa că permite-mi să spun clar: nu e niciodată prea târziu să părăsești un loc care nu te face fericită, pentru unul care te readuce la viață. Da, mutarea devine mai grea cu cât îmbătrânești, nu voi pretinde contrariul. Dar asta nu poate fi motivul pentru care rămâi blocată. Nu e mai bine să ajungi undeva unde chiar te bucuri de viață decât să rămâi pe loc, stresată, privind anii trecând nefericită? Uităm cât de lung poate fi „restul vieții tale” la 50 de ani, la 46, oriunde te-ai afla. Aventura, prieteniile noi, poate chiar o nouă iubire, entuziasmul ăla nu are preț. Merită riscul, de fiecare dată.

Cât despre limbă: după treisprezece ani, vorbesc spaniolă fluent acum. Doar schimbarea asta, să pot vorbi cu adevărat cu oamenii de aici, nu doar să mă descurc, a schimbat cât de adânc puteau merge rădăcinile mele.

De unde îți iei energia, resursele, ideile în prezent? Cum era Elena acum 15 ani, cum o vezi pe Elena de-acum?

În mare parte marea, ca să fiu sinceră. Nu m-aș putea întoarce la o viață departe de ea, nu acum. E sursa mea, pur și simplu; tot restul, creativitatea, ideile, obiectivele pe care nu le-aș fi atins niciodată înainte, toate curg din acel unic lucru.

Și m-am schimbat, mult, în feluri de care sunt bucuroasă. Sunt mai calmă în ultima vreme, mai răbdătoare cu mine însămi și cu toți ceilalți. Nimic nu mai trebuie să fie perfect, așa cum era odinioară, când credeam că trebuie. Prioritățile mele s-au inversat complet. Acum cincisprezece ani, era vorba despre lucruri materiale, statut social, păstrarea aparențelor pentru oameni care nici măcar nu acordau prea multă atenție. Acum e vorba despre pace interioară și un fel de fericire care nu are nevoie de spectatori ca să conteze.

 

Revista o realizezi împreună cu fiica ta, Melisa. Contează pentru tine ca relația cu fiica ta să fie armonioasă, ca unul din pilonii longevității?

Am venit aici cu doi ani înaintea ei, complet singură. Melisa m-a urmat după ce și-a terminat studiile, iar ideea revistei a prins contur încă trei ani mai târziu, deci n-a fost un plan pus la cale din prima zi, împreună. A crescut treptat. Eu și ea am fost mereu apropiate, nu doar mamă și fiică, ci prietene sincere, așa că munca umăr la umăr n-a fost niciodată o întrebare pe care ne-am fi așezat s-o dezbatem. Pur și simplu a funcționat, așa cum se întâmplă cu unele lucruri când fundația e deja acolo. Cred sincer că astfel de legături sunt unul dintre adevărații piloni ai longevității, nu un plus drăguț. Iar relațiile de calitate contează mai mult decât le acordă majoritatea oamenilor credit. Suntem ființe sociale, programate să avem nevoie de un loc unde să aparținem. Prietenii apropiați contează și mai mult, într-un fel, pentru că sunt primii oameni la care alergăm, cu ceea ce ne îngrijorează, cu ceea ce ne face fericiți, cu toate părțile vieții pe care vrem ca altcineva să le fie martor alături de noi, nu doar să audă despre ele mai târziu.

O zi de lucru în Mallorca

Care este periodicitatea revistei? Cât timp lucrați la un număr, cine face fotografiile? Cât de mare e echipa de colaboratori?

Longevity LO2 Max” apare trimestrial, la fiecare trei luni, și durează cam o lună și jumătate să o punem la punct. Sunt sigură că am putea grăbi lucrurile, dar nu vrem; ne place să ne luăm timpul necesar. Cât despre fotografii, o parte sunt ale mele, le ador, e o adevărată pasiune alături de orice altceva, dar sincer, majoritatea celor pe care le vedeți sunt din stock. Iar echipa e mică, intenționat mică: doar alți trei colaboratori alături de Melisa și de mine, acum.

Ce îți aduce bucurie, cum arată o zi din viața ta în Mallorca? Ce e diferit acum de viața ta din Germania?

Majoritatea zilelor de lucru arată destul de asemănător, și îmi place așa, fără nevoie de surprize. Mă trezesc, îmi iau cafeaua pe balcon și pur și simplu privesc răsăritul în timp ce intru încet în zi. Fără grabă, fără e-mailuri de la prima oră, nimic. Doar liniștea dinaintea agitației orașului. De câteva ori pe săptămână mergem până la Parcul Bellver, un deal acoperit de pădure, excelent pentru o alergare ușoară sau pur și simplu pentru a mișca puțin corpul. Micul dejun după: iaurt grecesc, chia și semințe de in, afine sau orice fruct arată bine în ziua respectivă, puțină scorțișoară deasupra, un strop de miere.

Sunt la birou pe la nouă, cam așa. Am încercat varianta cu cafenele ici și colo, toată lumea o face până la urmă, dar mereu ajung acasă; acolo mă concentrez cel mai bine. Prânz pe la două, ceva ușor, pui sau pește cu legume, apoi o siestă de douăzeci, treizeci de minute înainte să reiau treaba. În majoritatea zilelor lucrez până la cinci sau șase. Vara terminăm mai devreme și mergem la plajă sau ne întâlnim cu prieteni; suntem norocoși, cartierul nostru e plin de viață, baruri, energie, oameni în oraș. Iarna e mai degrabă o plimbare lungă, de-a lungul portului sau prin oraș, o oră sau două, doar mișcare și privit lucrurile. Weekendurile se relaxează complet. Mic dejun mai târziu, apoi direct la plajă pentru toată ziua, mâncarea și băuturile continuând până seara, fără să ne uităm la ceas.

Germania nu semăna deloc cu asta, nici pe departe. Viața acolo funcționează după un ceas mult mai strict; totul e programat, totul organizat, iar plăcerea trebuie să lupte pentru orice firimitură de timp care mai rămâne. Încetinirea ritmului aici nu mi-a schimbat doar zilele. Mi-a schimbat felul în care văd timpul însuși, mai puțin ca ceva ce încerci constant să umpli, mai degrabă ca ceva în care chiar ajungi să trăiești.

Cum jonglezi ca să fii bine și să îți păstrezi energia bună, cu deadline-uri și nevoia unui venit constant? Mai simți stresul vieții de oraș în Palma?

Sincer, jonglatul se reduce la planificare din timp, în loc să mă zbat sub presiune. Îmi cunosc termenele-limită cu mult timp înainte, iar organizarea propriei munci a devenit ceva la care sunt cu adevărat bună acum, o abilitate construită în ultimii ani, nu ceva cu care m-am născut. Mintea mea rulează mereu liniștit în fundal, urmărind ce urmează, dar nu o las să preia controlul. Asta e adevărata schimbare, dacă sunt sinceră. Nu că aș avea mai puține de făcut. E că am o relație complet diferită cu a le face.

Iar viața la oraș, cred că e stresantă doar pe cât o lași să fie. Îmi place cu adevărat să fiu înconjurată de oameni, de posibilități; am crescut la țară, așa că atracția vieții urbane m-a fascinat de la început și sincer, încă mă fascinează. Palma are pur și simplu un ritm pe care majoritatea orașelor nu îl au. În unele zile pare suficient de mică pentru a fi un sat. În altele, suficient de vie pentru a părea un oraș adevărat. Undeva la mijloc, stresul nu te ajunge din urmă niciodată așa cum se întâmplă în alte locuri.

Reușești să te întreții doar din revistele editate, din mentorat și din abonații Substack?

Da, așa e, și sincer, îmi ia fiecare oră pe care o am. Dar știu și că am mai mult de oferit decât am deja pe cap, motiv pentru care sunt acum în faza de planificare a unui proiect nou (mai multe în curând!). Am început deja să construiesc conexiunile necesare ca să-l transform în realitate.

Ești și un foarte bun chef. Ce proces e mai meticulos: gătitul, rețetele, fotografiile, editatul? Ce-ți place cel mai mult din tot ce faci?

O, îmi place enorm să gătesc, asta chiar e adevărat. Cu rădăcini grecești în familie, e ceva ce faci cât crești; încercam mereu rețete noi, combinam lucruri, iar oamenii au fost suficient de amabili să-mi spună că ieșeau bine. Lăsând glumele la o parte, mâncatul sănătos e cu adevărat esențial pentru o viață lungă și fericită, iar aici, în Mediterana, nu e un efort separat de wellness, e pur și simplu țesut în zi, nu diferit de respirat.

Îmi place mâncarea spaniolă la fel de mult ca cea italiană, din Orientul Mijlociu, greacă, toate; sunt atât de multe de unde te poți inspira când ai atâtea tradiții așezate una lângă alta. Folosim o mulțime de ierburi aromatice, ingredientele mele preferate de departe, și ulei de măsline pentru orice, chiar orice. În ultima vreme însă, nu mai am timpul sau spațiul mental să caut rețete noi așa cum făceam odinioară. Partea asta îi aparține acum Melisei. Ea e cea care experimentează în bucătărie, și sincer, îmi place s-o văd ducând lucrurile mai departe decât am făcut-o eu vreodată.

Cum arată procesul din spatele ghidurilor? Te consulți cu nutriționiști, sau te bazezi pe experiența ta?

Sincer, ideile vin de nicăieri, în cel mai bun mod. Gătesc, merg la cumpărături, stau pe plajă și fac ceva complet obișnuit, și dintr-o dată observ că mă gândesc mai mult decât ar trebui la ceva anume. De obicei, acesta e semnalul. Un gând pe care nu îl pot lăsa din mână, care trebuie să devină ceva real, ceva ce scriu și scot în lume. Nu pot explica pe deplin cum funcționează, nu forțez nimic, pur și simplu apare când vrea.

Majoritatea textelor care ajung pe pagină vin direct din propria mea viață, din propria mea experiență trăind toate astea. Dar nici nu lucrez în vid; rămân în contact cu câțiva colaboratori din proiecte anterioare care s-au format ca nutriționiști, și citesc constant, urmărind oameni din domeniul longevității, al științei nutriției, orice arată cele mai recente cercetări. Doar că nu pornesc de la cercetare. Pornesc de la ce trăiesc cu adevărat, și las cercetarea să susțină asta.

Longevity Self-Tests apare și ca ghid de sine stătător, și ca bonus pentru abonați. Cum ai ales să le oferi așa?

Autotestul a fost gândit dintotdeauna ca punct de plecare, ceva suficient de simplu pentru a fi dat oricui. De asta îl primesc abonații ca prim pas, dar dacă cineva nu vrea deloc să se aboneze, îl poate obține și separat, fără condiții, fără presiune. Am vrut să fie deschis în ambele variante, nu blocat după un zid doar de dragul de a fi blocat.

Calendarul sezonier merge de fapt mai în urmă decât își dau seama oamenii, e ceva din zilele noastre de la TML. Oamenilor le plăcea atunci, chiar le plăcea; am făcut chiar și o versiune tipărită, de calitate, la un moment dat. Să-l readuc ca bonus pentru abonați a părut pur și simplu corect. Tot anul e planificat o singură dată, în ianuarie, apoi e trimis în prima zi a fiecărei luni ulterioare. Întreținere minimă, odată ce baza e făcută.

Te mai întorci la ghidurile mai vechi, să le rescrii, sau rămân o fotografie a Elenei de atunci?

Obișnuiam să mă întorc la fiecare ghid, săptămâni mai târziu, luni mai târziu, mereu ceva mă sâcâia. Și mereu e ceva de găsit, mereu: designul, o linie care ar putea suna mai bine, o fotografie care ar putea fi mai clară. Aș putea continua să găsesc lucruri la nesfârșit dacă m-aș lăsa. Așa că în zilele noastre încerc să nu mă mai uit prea des înapoi. Am încredere în munca pe care am făcut-o în momentul în care am făcut-o și o las așa cum a fost.

Simți că fiecare ghid și-a găsit oamenii potriviți? Primești povești de la cititori?

Vreau să cred că totul își găsește cititorul potrivit până la urmă, la momentul potrivit. Dar propria mea percepție nu se potrivește mereu cu realitatea. Ceva în care am investit efort real poate trece aproape neobservat, abia o undă, în timp ce o piesă scrisă fără să mă gândesc prea mult atinge brusc o coardă sensibilă, și dintr-o dată primesc răspunsuri, oferte de colaborare, mesaje pe care nu le-am prevăzut. Nu știi niciodată cu adevărat cine va citi un text, sau când va conta cu adevărat.

Ce primesc, adesea, sunt mesaje de la oameni care îmi spun că s-au simțit cu adevărat văzuți, sau că ceva a ajuns exact la momentul potrivit din viața lor. Am construit contacte reale, personale, în felul acesta, oameni care îmi scriu prin newsletter, uneori doar o linie scurtă, dar înseamnă totul pentru mine. E dovada că toți căutăm același lucru, fie că o spunem cu voce tare sau nu.

Spui că ai încredere în ritmurile zilnice, conexiunea umană, onestitatea emoțională, imperfecțiunea unei vieți reale și inteligența tăcută a unei culturi care face asta de mai mult timp decât există industria wellness-ului. Ce înseamnă toate astea?

Înseamnă să învățăm să trăim cu înțelepciunea pe care o aveau deja strămoșii noștri, înțelepciune pe care acum plătim străini să ne-o predea înapoi, ceea ce e puțin absurd dacă stai să te gândești. Ei știau instinctiv lucruri pe care noi le-am transformat de atunci în cursuri, aplicații, protocoale în doisprezece pași; cunoștințe care înainte erau doar trăite, nu studiate sub o foaie de calcul. Viața modernă a dat la o parte comportamente ancorate în umanitate de mii de ani, totul ca să ne putem mișca mai repede și să numim asta progres. Și nu sunt împotriva progresului, vreau să fiu clară în privința asta. Sunt împotriva presupunerii că ceva e depășit doar pentru că e vechi.

Iată ce cred eu de fapt că face industria wellness-ului, ca să spun direct: ia ceva ce o cultură ne-a oferit gratuit, un prânz lung cu vecinii, un pui de somn după-amiaza, pâine cu ulei de măsline bun, și ni-l vinde înapoi ca sistem, cu un nume atașat și un preț. Nu poți să te abonezi la conexiunea umană. Nu poți să-ți cumperi drumul către o dimineață liniștită. Și nu te poți optimiza ca să te împaci cu propriile imperfecțiuni, poți doar să încetezi să lupți cu ele, ceea ce e un lucru foarte diferit. Asta nu înseamnă renunțare. Pentru mine, exact acolo se află frumusețea unei vieți, în părțile pe care nimeni nu a vrut vreodată să le măsoare.

Cât de mult te solicită scrisul săptămânal către abonați?

Deloc solicitant, ca să fiu sinceră cu mine însămi. Am atât de multe idei care îmi dau târcoale, încât în unele săptămâni ajung să public de două ori, doar pentru că nu mă pot abține. Mereu e mai mult de spus decât loc pe pagină; păstrez o listă lungă de conținut pregătit, gata oricând am nevoie de el. Și când ceva mă atinge suficient de profund, nu aștept să sosească săptămâna „potrivită”. Vreau să apară imediat în lume, cât timp e încă viu în mine, încă cald. 

Ce îți aduce în prezent bucurie, ce te motivează? Ești o fire veselă, mereu zâmbitoare?

Întotdeauna am tins spre optimism, asta chiar e adevărat, dar nu cred că e doar noroc de temperament. E ceva ce alegi mereu, din nou și din nou, până când într-o zi devine pur și simplu cine ești. Scrisul îmi aduce bucurie, la fel și împărtășirea a ceva ce cred că ar putea ajuta cu adevărat pe cineva. Râsul, zâmbetul, sigur, fac parte din personalitatea mea acum, deși am construit mai mult din ele decât presupun probabil oamenii.

Poate vine din alegerea de a vedea binele în oameni, și în orice se întâmplă, chiar și în lucrurile grele. Unii ar putea numi asta prea romantic pentru gustul lor. Eu aș numi-o a fi îndrăgostită de viață, de tot, atât de părțile bune, cât și de cele dificile. Asta nu înseamnă că fiecare zi e ușoară pentru mine. Înseamnă doar că nu las o dimineață grea să mă convingă că am o viață grea.

Care au fost provocările vieții tale și cum le-ai depășit? Ce te-a salvat?

Să-i las în urmă pe toți cei pe care îi cunoșteam, prieteni, familie, limba în care puteam gândi fără să traduc mai întâi în minte, a fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată. Îmi doream asta și eram îngrozită de asta, în același timp, fără nicio contradicție. Poate o parte din mine avea nevoie să demonstreze că 46 de ani nu era prea târziu ca s-o iau de la capăt. Poate altă parte avea nevoie doar de permisiunea de a pleca.

Ce nimeni nu te avertizează e că evoluția se întâmplă fără să-ți ceară voie mai întâi. Nu te trezești într-o dimineață hotărâtă să nu renunți; pur și simplu continui, încă o lună, încă un an, până când îți dai seama, la un moment dat, că ai încetat complet să numeri. Al meu s-a oprit la trei. N-am trecut peste asta printr-un mare act de curaj. Am trecut peste asta refuzând, în liniște, cu încăpățânare, să las totul să câștige. Încăpățânarea aia nu m-a părăsit niciodată cu adevărat.

Obiceiuri de longevitate în Mallorca

Ce înseamnă pentru tine longevitatea, dincolo de suplimente și tratamente? Ce faci concret ca să-ți crești healthspan-ul?

Pentru mine, longevitatea nu a fost niciodată o chestiune de număr de ani; ci de ceea ce îi umple conținutul. Sănătatea fizică și cea mintală nu stau în cutii separate, se susțin reciproc, dintotdeauna au făcut-o. Ce îmi doresc de fapt, când reduc totul la esență, e simplu: mai mult timp cu copiii mei, urmărindu-i cum își construiesc vieți cu adevărat ale lor, și fiind acolo pentru asta, prezentă, încă utilă.

Citesc mult, în loc să urmez pe cineva orbește. Dr. Sinclair, Dr. Attia, Dr. Valter Longo, chiar și Bryan Johnson, din pură curiozitate mai mult decât din acord, sunt atentă la toți, dar nu-mi las viața în seama unui singur protocol doar pentru că cineva cu halat de laborator spune așa. Am fost la o serie de evenimente de-a lungul anilor, mai ales pentru că a rămâne la curent contează pentru mine mai mult decât a rămâne confortabilă.

Care e vârsta ta reală și care e vârsta biologică? Rezultatele VO2 Max?

Am împlinit 59 de ani în iunie. Vârsta mea biologică a revenit la 35 de ani, anul trecut, și nu mă prefac că numărul ăla nu m-a făcut să zâmbesc ca o proastă tot restul zilei. Cât despre VO2 Max, nu l-am testat niciodată; pur și simplu nu am urmărit niciodată acel număr anume. Merg pe jos aproape zilnic, sunt la sală de trei ori pe săptămână și, sigur, știu că aș putea împinge mai tare dacă aș vrea. Dar „mai mult” nu a fost niciodată scopul pentru mine. Prefer să mă îndrept constant către ceea ce vreau cu adevărat decât să-mi transform propriul corp într-un proiect cu obiective de bifat.

La ce obicei ai renunțat și ce obicei nou ai adoptat în Mallorca?

Cel nou e mersul pe jos, peste tot, tot anul, fără excepții, de fapt. Palma face traversarea aproape ușoară: suficient de mică pentru a o traversa în întregime pe jos, iar dacă picioarele îmi cedează înaintea planurilor, un autobuz nu e niciodată la mai mult de câteva minute distanță. Și acel cuvânt, gândire excesivă, exact asta am renunțat. Nevoia ca totul să fie perfect, fiecare plan, fiecare rezultat, fiecare versiune a mea pe care credeam că ar trebui să fiu. Ambele schimbări au început în aceeași zi, ziua în care am coborât de pe feribot cu tot ce aveam în mașină. Cred că faptul că am lăsat în urmă tot ce era familiar m-a forțat să slăbesc strânsoarea asupra modului în care ar fi trebuit să arate lucrurile.

Cât de important e somnul pentru tine? Câte ore dormi? Ai vreo regulă de împărtășit?

Somnul nu a fost niciodată o luptă pentru mine, și spun asta pe deplin conștientă de cât de norocoasă mă face să par. Capul îmi atinge perna și adorm în câteva minute. Șapte până la opt ore, majoritatea nopților, fără negocieri cu mine însămi pe tema asta. Am văzut prea mulți oameni din jurul meu chinuindu-se pentru ceva ce mie mi se pare aproape jenant de ușor, și exact de aceea îl păzesc cu atâta grijă.

Dacă cineva m-ar întreba de o singură regulă, ar fi despre ceas: culcă-te cam la aceeași oră în fiecare seară, suficient de aproape încât corpul tău să nu mai ghicească. Mănânc cu trei sau patru ore înainte de culcare și elimin complet alcoolul din seară. De una sau două ori când nu am făcut-o, somnul meu pur și simplu s-a năruit și am simțit totul a doua zi dimineață, fără milă. Unele nopți merită oricum un toast, și le las să se întâmple. Dar corpul își păstrează propriile evidențe și nu ezită niciodată să-ți reamintească ce ai greșit.

Cum îți menții sănătatea mentală și emoțională? La ce apelezi pentru pace și alinare?

Cititul e calea mea preferată de evadare, cărți spirituale, știință, câte un roman polițist ocazional. Dar dacă m-ai fi imobilizat și mi-ai fi cerut un singur lucru care mă resetează cu adevărat, e plaja, fără concurență. Ore întregi acolo, privind orizontul, fără să fac nimic cu adevărat, acesta e adevăratul meu medicament. Devin liniștită într-un mod în care nu o fac nicăieri altundeva.

Prieteni, nu am avut niciodată nevoie de mulți. Ceea ce am e puțin și câștigat greu: o mână de oameni în care chiar am încredere pentru lucrurile adevărate. Cred că asta înveți doar cu vârsta, că nu a fost niciodată vorba despre câți oameni te înconjoară la o petrecere, ci dacă cei câțiva pe care i-ai păstrat vor mai apărea în ziua în care chiar vei avea nevoie de ei.

Ce rol joacă alimentația pentru tine? Ai reguli personale?

Mediteraneană, în mare parte, deși numirea ei „dietă” o face să pară mult mai deliberată decât este în realitate pentru mine. Ceea ce mă ghidează mai mult decât orice regulă este ascultarea sinceră a ceea ce vrea corpul meu de fapt și ceea ce respinge în liniște. N-am fost niciodată prea încântată de dulciuri; dați-mi ceva sărat sau picant peste desert în orice zi a săptămânii. Pâinea, însă, nu-i pot rezista, e un obicei grecesc; a înmuia pâine în orice mâncare e practic un reflex transmis în familia mea. Mă opresc în momentul în care simt că aș mai putea mânca puțin. Asta e singura mea regulă reală.

Cât de multă mișcare faci săptămânal în Mallorca? Ai un antrenor personal?

De câteva ori pe săptămână, eu și fiica mea mergem împreună în pădure, fără niciun program anume. Apoi sunt și la sală de trei ori pe săptămână, nimic dramatic, doar constant. Și aproape în fiecare seară, mă plimb de-a lungul coastei; Palma ne răsfață în felul acesta, cu această linie lungă de coastă care se întinde în ambele direcții din locul unde locuiesc.

Apropierea aceea, mersul pe jos cu marea suficient de aproape încât s-o aud, valorează pentru mine mai mult decât ar putea vreodată orice antrenament structurat, inclusiv sala. Sincer, între pădure, sală și acele plimbări de seară, ce altceva aș putea să-mi doresc?