#StillWriting cu Eliza Cazan: „Trăiesc într-o continuă reașezare și am învățat să mă întreb mai curând din ce loc privesc lumea astăzi decât să consemnez ce am gândit ieri”

De Eliza Cazan m-a apropiat felul convingător și atent cu care își articula ideile la seminare. Apreciam și cât de elegant și cool se îmbrăca, mai ales în zilele când venea de la filmările podcastului propriu: “White Space. Power Play cu Eliza Kazan”.

Am fost colege de grupă la Masterul de Consiliere Filosofică de la Universitatea București și am avut ocazia să văd și că este o mama bună și dedicată fiului ei, pe care îl prioritiza de câte ori avea ocazia. Am vrut să o cunosc în ciuda distanței pe care părea să o păstreze, stând în banca ei.

Am aflat apoi că Eliza Cazan este consilier de poziționare și continuitate și lucrează cu oameni aflați în funcții cu miză, în momente de presiune, tranziție sau redefinire.

Nu ține un jurnal în sensul clasic dar scrisul este parte din munca ei. „Trăiesc într-o continuă reașezare și am învățat să mă întreb mai curând din ce loc privesc lumea astăzi decât să consemnez ce am gândit ieri”, spune Eliza.

Și ea, ca și mine, crede că întrebările cele mai bune se nasc din întâlnirea autentică cu un om. Doar așa poți înțelege și intui unele din deciziile sau poveștile care îl definesc. Interviurile ei sunt foarte bine documentate, întrebările cât se poate de provocatoare și tonul cald cu care își abordează interlocutorii te fac să asculți și să vizionezi cu plăcere emisiunile ei de pe youtube.

Mi-a plăcut ce spune Eliza despre interferența AI-ului în viața și scrisul nostru: “adevăratul risc al ChatGPT în comunicarea publică nu este că va scrie prost, ci că îi va face pe toți să vorbească la fel”.

Eliza despre scris: „Nu mai scriu doar de dragul de a scrie”

Eliza, în ziua de azi, ții un jurnal (sau ai ținut vreodată)? Cum îți „așterni” azi gândurile: în scris, în notițe, în voce, în conversații?

Astăzi nu mă mai preocupă să conserv cine am fost, ci să înțeleg cine devin. De aceea, nu mai țin un jurnal în sensul clasic. Până să termin o pagină, este foarte posibil să privesc deja lucrurile dintr-o altă perspectivă. Trăiesc într-o continuă reașezare și am învățat să mă întreb mai curând din ce loc privesc lumea astăzi decât să consemnez ce am gândit ieri.

Într-un fel, aceasta este și miza conversațiilor din cabinet. Vorbim despre trecut, dar nu pentru a-l rescrie, ci pentru a schimba locul din care îl privim. Faptele rămân aceleași, însă sensul pe care li-l atribuim se poate transforma profund.

Recomand uneori jurnalul, dar nu ca pe un obicei care trebuie păstrat toată viața. Îl văd ca pe un instrument. Pentru unii oameni, este o etapă necesară: un spațiu în care noul mod de a gândi se conturează, până când se așază suficient de bine încât să nu mai aibă nevoie de hârtie pentru a exista.

Paradoxal, cele mai importante pagini pe care nu le-am scris sunt cele din cabinet. În dialogurile cu oamenii apar uneori înțelesuri pe care niciunul dintre noi nu le putea anticipa la începutul conversației. De fiecare dată mă gândesc că ar merita consemnate.

Și totuși, nu o fac.

Poate că unele adevăruri își păstrează valoarea tocmai pentru că rămân acolo unde s-au născut: între doi oameni, într-un moment care nu se va mai repeta.

Cum arată, concret, relația ta cu scrisul azi? Ai un obicei, o rutină sau e ceva care apare doar în anumite momente?

Nu am o rutină a scrisului. Scriu spontan, atunci când simt că am ceva de înțeles sau de spus. Uneori scriu pentru ceilalți, încercând să pun în cuvinte lucruri pe care le intuiesc, alteori scriu pentru mine, ca să-mi clarific propriile idei.

De ani buni mi se spune că ar trebui să scriu o carte, însă am amânat. Nu din lipsă de subiecte, ci pentru că mă interesează prea multe lucruri și mi-a fost greu să aleg un singur fir pe care să-l urmez. Între timp, am avut bucuria să contribui la două volume colective, iar poate acesta a fost începutul de care aveam nevoie.

Tu lucrezi mult cu întrebări, atât în consiliere, cât și în podcast. Le scrii înainte, le pregătești sau vin din moment? Cum ajungi la o întrebare care deschide cu adevărat un om?

La început îmi pregăteam fiecare ședință ore întregi. Lucram cu chestionare, instrumente și întrebări formulate dinainte. Au fost importante, pentru că mi-au oferit structură.

Cu timpul am înțeles însă că niciun instrument nu poate înlocui observarea lucidă a omului din fața ta. Ea este, pentru mine, sine qua non.

Trăim într-o lume în care oamenii sunt tot mai des reduși la tipologii, etichete sau algoritmi. După suficient timp, ajung să creadă că ei sunt problema. Eu cred că fiecare om merită privit înainte de a fi interpretat.

De aceea, un terapeut sau un consilier filosofic ar trebui să fie, în același timp, plin de cunoaștere și gol de certitudini. Întrebările care deschid cu adevărat un om nu sunt cele pregătite dinainte, ci cele care se nasc din întâlnirea autentică cu el.

Cât de mult contează pentru tine formularea unui cuvânt sau a unei întrebări? Ți se întâmplă să stai cu un gând până găsești forma potrivită?

Cuvintele contează. Există oameni care aleg cuvintele și oameni pe care cuvintele îi aleg. Între ceea ce trăim și ceea ce reușim să spunem există întotdeauna o distanță. Tocmai de aceea acord atenție limbajului. Caut mereu formularea care face dreptate unei idei și rămâne fidelă experienței din care s-a născut.

Cred că limbajul este una dintre cele mai vizibile forme prin care un om devine prezent în lume. Nu este doar un instrument de comunicare, ci locul în care gândirea, caracterul și felul nostru de a fi devin accesibile celorlalți. Cuvintele pot deschide sau închide drumuri, pot apropia sau îndepărta oameni, iar uneori spun despre noi mai mult decât intenționăm.

Poate că adevărata întrebare nu este dacă știm să vorbim, ci dacă felul în care vorbim ne seamănă.

Îți notezi idei sau lucruri din lucrul cu oamenii și din viața ta de zi cu zi? Ce se adună, de fapt, în notițele tale?

Când decid să inițiez un proiect sau să mă alătur unuia, deschid un folder și încep să adun acolo idei, observații și referințe. Creativitatea mea are nevoie de o miză concretă. Nu mai scriu doar de dragul de a scrie și nu mai fac risipă de idei.

Există un moment al zilei sau un context în care îți vine mai ușor să scrii sau să-ți pui gândurile în ordine?

Când ești mamă și ai o viață profesională activă, este greu să-ți construiești rutine fixe. Înveți să lucrezi cu timpul pe care îl ai, nu cu timpul ideal. Disciplina capătă astfel alt sens: devine capacitatea de a te adapta fără să pierzi ce este important pentru tine.

Ai un spațiu sau un ritual care te ajută să te aduni – chiar dacă nu e neapărat scris în sens clasic? Ai obiecte preferate alături de care te simți mai confortabil să începi? (am văzut că folosești uneori un pix Mont Blanc, e o chestiune de statut sau pur și simplu pentru că e un obiect care scrie bine și te face să te simți bine?)

Nu am un altar al scrisului, dar am nevoie ca interiorul și exteriorul să nu se contrazică: postura, ținuta, obiectele și atmosfera trebuie să aparțină aceleiași stări. Scriu cel mai bine întinsă. La birou, gândurile mele devin prea administrative, iar în picioare nu se prezintă deloc. Foamea, în schimb, atunci când se prezintă, suspendă rapid orice preocupare metafizică 😊

Cât despre Montblanc, probabil mă aflu în punctul în care călugărul și Ferrari-ul încă negociază. Obiectele sunt și semne sociale: intră în încăpere înaintea noastră și îi ajută pe ceilalți să ne așeze într-o categorie. Un pix poate indica statutul, dar nu poate da valoare unei idei; o haină poate indica poziția socială, dar nu poate da statură unui om.

Îmi plac în continuare obiectele frumoase și cred că fiecare ar trebui să-și construiască microuniversul care îl reprezintă, chiar dacă satisfacția este trecătoare. Nevoile nu dispar când sunt împlinite, ci își schimbă obiectul. Maturitatea nu înseamnă să nu mai dorești, ci să știi ce poate și, mai ales, ce nu poate face un obiect pentru tine.

Eliza și spațiul liminal: când scrisul începe să-ți arate ceva nou

Vorbești mult despre „spațiul liminal”. Există pentru tine și un astfel de spațiu în scris, un loc în care începi să scrii fără să știi exact unde ajungi? Cum îl recunoști?

Spațiul liminal este intervalul dintre ceea ce nu mai poate continua și ceea ce încă nu a căpătat formă. Poate deveni terenul fertil al schimbării, al deciziilor și al redefinirii de sine, dar fertilitatea lui nu este garantată. Pentru omul care refuză reevaluarea propriilor alegeri, obiceiuri și acțiuni, același spațiu va fi trăit doar ca pierdere, nesiguranță și dezorientare.

Într-o tranziție autentică, vechea lume nu mai stă în picioare, iar cea nouă abia se conturează. Individul simte că nu mai este cine a fost, fără să știe încă cine devine, și caută instinctiv o punte între cele două. Partea inconfortabilă este că puntea nu există. Partea extraordinară este că tocmai atunci o poate construi.

Există un asemenea spațiu și în scris. Nu încep fără nicio direcție, dar încep adesea fără să cunosc răspunsul. Am o întrebare, o intuiție sau o tensiune pe care scrisul o obligă să capete formă. Recunosc momentul liminal atunci când textul încetează să mai reproducă ceea ce știam și începe să-mi arate ceva ce nu formulasem încă. Atunci scrisul nu mai consemnează gândirea, ci participă la nașterea ei.

În pregătirea pentru podcast, pentru eseurile de la mastereul de Consiliere Filosofică sau pentru întâlnirile cu oamenii (cum ar fi cele cu primarul general, al cărui consilier esti), ce rol are scrisul pentru tine? Îți structurezi ideile, îți notezi direcții, îți pregătești întrebările? Cum arată procesul ăsta la tine?

Îmi pregătesc întrebările, dar nu îmi regizez conversațiile. Formulele standard produc, de regulă, răspunsuri standard, așa că pornesc de fiecare dată de la experiența, felul de a gândi și contradicțiile omului din fața mea.

Înaintea unui podcast mă documentez temeinic. Biografia îmi spune ce a făcut invitatul; eu vreau să aflu din ce structură interioară a făcut acele lucruri. O întrebare bună nu cere doar informații, ci îl determină pe om să se poziționeze. Mă interesează competențele și ideile sale, dar și virtuțile, limitele și felul în care își exercită puterea personală.

Aici apare ceea ce numesc „interviul liminal”: conversația în care răspunsul nu exista înaintea întrebării. Invitatul ajunge să formuleze ceva ce știa poate intuitiv, dar nu spusese încă în acea formă. Prof. univ. dr. Oana Șerban mi-a spus că am un dar aparte de a pune întrebări. Observația ei se întâlnește cu reacția publicului: există episoade despre care oamenii îmi spun că trebuie ascultate din nou, pentru că sensurile lor nu se epuizează la prima audiție.

În eseurile academice, scrisul este proba de rezistență a unei idei. Pe hârtie se vede imediat dacă ai un argument sau doar o formulare care sună bine. Intuiția poate deschide cercetarea, dar nu o poate substitui.

În activitatea mea consiliez mai mulți oameni pentru comunicarea publică. Nu poți lua un text bun și să-l muți de la unul la altul ca pe un costum. Fiecare are alt vocabular, alt ritm, alt tip de autoritate și altă relație cu publicul. Vocea trebuie găsită înainte de a fi redactat mesajul.

Între timp, în echipele de comunicare a apărut un personaj nou: promptul. Nu figurează în organigramă, dar scrie discursuri, postări și declarații. I se cere un mesaj „empatic, ferm și vizionar”, iar el livrează un om politic perfect lustruit, care nu există în realitate.

Așa ajung tot mai mulți să fie „profund preocupați”, „ferm angajați” și „alături de cetățeni”. Textele sunt corecte, dar ai putea schimba numele de la final fără să modifici o virgulă. Acesta mi se pare adevăratul risc al ChatGPT în comunicarea publică: nu că va scrie prost, ci că îi va face pe toți să vorbească la fel.

Ți s-a întâmplat ca scrisul să te scoată dintr-un blocaj sau să te ajute să vezi altfel o situație? Îți amintești un moment concret despre care să ne povestești?

Da. Cea mai simplă formă de terapie prin scris pe care o folosesc este lista. În momentele de stres, separ ceea ce trebuie făcut urgent, ceea ce este important și ceea ce poate aștepta. Stresul se hrănește din nediferențiere: totul pare la fel de grav și de presant. Odată puse pe hârtie, gândurile încetează să se mai învârtă și se transformă în acțiuni. Iar dacă cerneala este bună și hârtia plăcută, o metodă foarte pragmatică dobândește și prestigiul unui ritual terapeutic.

Scrisul are însă și o funcție mai incomodă. Există lucruri pe care le putem gândi vag tocmai pentru a ne păstra o cale de scăpare. Când le scriem, ambiguitatea se reduce. Uneori mă forțez să completez o singură propoziție: „Ce știu deja, dar încă nu vreau să accept?”. Răspunsul scris este mai greu de negociat decât cel păstrat în minte. Scrisul are greutate pentru că ne obligă să luăm poziție față de propriul adevăr.

Scrii și pentru tine, în afara muncii? Dacă da, ce fel de lucruri ajung acolo și ce rămâne doar pentru tine?

Scriu pentru mine, dar fără o disciplină constantă. Și scrisul are anotimpurile lui. Uneori scrii ca să te descarci, alteori pentru a intra în dialog cu ceilalți, iar uneori scrisul se mută din pagină în felul în care îți construiești viața: nu mai descrii schimbarea, ci o trăiești. Cred că am o vocație a scrisului, dar nu mă grăbesc să mă numesc scriitor. Este un titlu pe care îl confirmă opera, nu intenția. Deocamdată, îmi asum poziția de observator empiric al vieții și al naturii umane. Privesc, caut tipare și așez pe hârtie ceea ce începe să capete forma unei viziuni sau a unei teze.

Pentru mine rămâne ceea ce este încă experiență și nu a devenit înțelegere. Public doar atunci când am suficientă distanță încât să transform ceva personal într-o idee care poate avea sens și pentru altcineva. Intimitatea nu este, în mod automat, conținut.

Ți s-a întâmplat să recitești ceva scris de tine și să-ți schimbi perspectiva asupra acelui moment? Ce simți în acele momente sau ce ar trebui să știm despre noi dacă regretăm unele lucruri scrise?

Da. Am pregătit la un moment dat un curs audio în care am investit timp și resurse. Până să-l termin, acumularea de cunoaștere mi-a schimbat perspectiva și, odată cu ea, sentimentul de responsabilitate față de ceea ce comunic public. Nu am mai putut susține intelectual tot ceea ce spusesem la început, așa că am decis să nu public cursul. Există însă și o capcană: să confundăm propria evoluție cu inutilitatea unui text mai vechi. O idee pe care eu am depășit-o poate fi încă necesară cuiva aflat într-o altă etapă. Autorul și cititorul nu ajung întotdeauna în același timp la aceeași concluzie. Când regretăm ceva scris, cred că trebuie să distingem între eroare și distanță. Dacă textul conține o idee greșită sau produce consecințe pe care nu ni le mai asumăm, avem responsabilitatea să o corectăm. Dacă doar nu ne mai reprezintă, atunci regretul este dovada că între timp ne-am mișcat. Nu orice versiune veche a noastră trebuie apărată, dar nici judecată cu superioritatea celei de astăzi.

Ce cărți de tip jurnal, memorii sau autori ți-au rămas aproape și pe care i-ai recomanda mai departe?

Montaigne. Îmi place în special un pasaj în care spune că își prezintă gândurile drept ceea ce crede el, nu drept ceea ce ar trebui crezut, și că mâine poate fi altfel dacă o nouă experiență îl schimbă. Este una dintre cele mai oneste poziții intelectuale: își asumă ceea ce gândește fără să transforme propria perspectivă într-un adevăr universal.

Mă feresc de recomandări tocmai pentru că ar însemna să generalizez. O carte importantă pentru mine poate să nu spună nimic altcuiva sau poate să ajungă la el în momentul nepotrivit. Plăcerea descoperirii vine și din efortul căutării. Fiecare trebuie să știe ce caută și de ce; altfel, citește din recomandare, nu dintr-o nevoie reală.

Crezi că genul jurnalului mai are sens azi? În ce fel poate ajuta, concret, pe cineva?

Trăim într-o inflație de expunere personală. Aproape toată lumea povestește, explică, influențează și oferă lecții, iar rezultatul este o devalorizare a ideii de model. A spune tot nu înseamnă neapărat a spune ceva relevant.

Jurnalul personal rămâne însă un instrument foarte concret. Scoate gândul din fluxul interior, îl face vizibil și permite observarea unor repetiții, contradicții sau schimbări pe care, altfel, nu le-am sesiza. În acest sens, ajută omul să devină martorul propriei vieți, nu doar cel care o traversează.

Jurnalul destinat publicării cere însă mai mult decât sinceritate. Contează cine scrie, de ce scrie și ce face cu experiența sa. Poate fi supraviețuire, confesiune, răzbunare, manipulare, produs de piață sau act literar. Faptul că un text este personal nu îl face automat valoros și nici adevărat.

Nu cred că autorul trebuie să fi avut neapărat o viață extraordinară. Trebuie să fi privit o viață, chiar și obișnuită, cu suficientă luciditate încât experiența lui să devină relevantă și pentru altcineva.

Dacă te uiți la tot ce faci azi, unde simți că te-a ajutat cel mai mult scrisul, chiar dacă nu a fost mereu vizibil?

Cred că scrisul m-a ajutat cel mai mult în relații. Îmi oferă timpul de a spune exact ce vreau, fără graba și bruiajul unei conversații. Unele apropieri, clarificări sau proiecte au început pentru că un gând a fost pus bine în cuvinte.

Am învățat însă să nu confund talentul verbal cu autenticitatea. Există oameni care scriu splendid și trăiesc în contradicție cu aproape fiecare frază. Un text poate deschide o relație; numai comportamentul celui care l-a scris o poate confirma.

Prin lectură, am ajuns să cunosc felul de a gândi al unor oameni pe care nu i-am întâlnit niciodată. Un autor îți poate oferi un criteriu, te poate contrazice sau te poate obliga să-ți revizuiești o convingere. Și aceasta este o formă reală de relație.

Scurt BIO Eliza Cazan

Eliza Cazan este consilier de poziționare și continuitate și lucrează cu oameni aflați în funcții cu miză, în momente de presiune, tranziție sau redefinire. A creat „White – The Liminal Space”, platformă care reunește practica sa de consiliere, ateliere, obiecte-concept și podcastul „Conversații liminale cu Eliza Kazan”, unde i-a avut invitați, printre alții, pe Cristian Iftode, Oana Șerban, Răzvan Simion, Nora Iuga și Tudor Banuș. În paralel, cercetează liminalitatea și pregătește proiecte editoriale pe această temă.

Alături de Antonela Bujduveanu și Mihaela Stănișoară – Parteca, Eliza construiește prin Asociația Schimbăm Povestea o platformă de colaborare dedicată educației și generațiilor care vin. Cele trei fondatoare aduc împreună profesioniști, companii, organizații și comunități pentru a transforma resursele, experiența și implicarea în oportunități reale pentru copii. Schimbăm Povestea investește în educație, cultură și acces la experiențe care pot deschide drumuri, pornind de la convingerea că locul din care pornești nu ar trebui să decidă cât de departe poți ajunge.

Pe Eliza o găsiți pe siteul personal ; youtube  ; instagram.

Un interviu reprezentativ, la emisiunea Născut în România.

Rubrica #StillWriting mai are interviuri cu: Roxana Diochețanu, curator; Anda Docea, jurnalist Dilema, Cristina Lincu, de la Chic-Elite.ro, Ana Maria Ștefănescu, de la Drumul spre centru;  Dana Tudor de la Chic-Elite.ro;  Antoneta Galeș, consultant în dezvoltare organizațională, coach, scriitoare, formator, facilitator de grupuri – antonetagales.ro ; Petronela Rotar, scriitoare și psihoterapeut – petronelarotar.ro; Mihail Vakulovski, poet; Carla Schopel de la Schopel Cut; Cristiana Pantici de la Zenobisme; Anca Zaharia de la https://ancazaharia.ro/ ; Oana Grecea (am răspuns și eu, aici)