Longevity Mindset: Evelina Necula. Sportul, disciplina ei zilnică, dar și rutina care o împlinește și calmează (I)

Încă de când am cunoscut-o pe Evelina și am văzut că face sport – acum vreo doi ani, într-un infotrip de presă – am știut că e un bun exemplu pentru cei din jur. Deși era în delegație, ca și mine, dimineața ei a început cu o alergare, nu pe balconul cu view, cu cafeaua în mână, cum am făcut eu. Așa că, atunci când am început rubrica Longevity Mindset am știut că ea va fi unul dintre interlocutorii mei. Răspunsurile ei sunt atât de inspiraționale încât am decis să împart interviul în două părți, pentru a putea fi citit mai ușor. Sunt recunoscătoare că îl pot publica în întregime, că nu am restricții de spațiu sau de orice alt fel.

Pentru Evelina Necula, sportul e primul pilon al longevității, urmat de analize medicale regulate, somn protejat și o comunitate care o ține motivată. În interviul pe care mi l-a acordat (mulțumesc încă o dată Evelina că nu m-ai trimis undeva cu atâtea întrebări!) intră în detaliu pe fiecare dintre acești piloni, de la kilometrii alergați până la orele de somn.

Evelina Necula lucrează în educație și marketing și este antreprenor. Împreună cu doi parteneri deține Kinderpedia, o soluție completă de management și comunicare pentru școli și grădinițe. Este convinsă că impactul semnificativ în educație apare atunci când combinăm empatia cu claritatea și scopul cu execuția.

La ora când majoritatea dintre noi dormim, Evelina aleargă sau merge la sală. Face analize cel puțin anual, ia vitamine și minerale și se informează pentru a-și ajusta stilul de viață. Are șapte-opt antrenamente pe săptămână: patru alergări, o ședință de tehnică de alergare și două ore de sală. Se antrenează în special la Seven Sport Club.

Pare că face totul cu multă ușurință, deși am înțeles, din răspunsurile ei, că e multă disciplină, renunțări, acceptări și ajustări pentru un bine care se va vedea peste câțiva ani.

Sportul, primul pilon al longevității pentru Evelina Necula

Ce înseamnă pentru tine mentalitatea de longevitate? Cum ai defini, din propria experiență, diferența dintre a trăi mult și a trăi bine?

Cred că felul cum ne raportăm la longevitate are legătură cu percepția fiecăruia despre bătrânețe. În partea noastră de lume, ideea de bătrânețe este încă asociată cu vulnerabilitate, boală sau chiar neputință. Am văzut-o întâmplându-se bunicilor noștri. Părinții noștri o trăiesc și ei într-o formă sau alta. Și asta ne sperie.

Când mă gândesc la longevitate, îmi vin în minte câteva realități cât se poate de pragmatice. Am devenit mamă cu aproape 10 ani mai târziu decât mama mea. Asta înseamnă că trebuie să fiu sănătoasă și în putere cu cel puțin 10 ani mai mult ca să-mi însoțesc băiatul pe parcursul vieții lui cu aceeași energie și cu același nivel de sprijin pe care ni le-a arătat mama mie și surorii mele. Și asta e deja un standard înalt. Mă mai gândesc că trăim într-o societate care îmbătrânește și că nu este fezabil să mă bazez că voi trăi din pensii și asigurări sociale, așa că îmi doresc să rămân activă și să aduc valoare societății pentru cât mai multă vreme. Și asta necesită o oarecare anticipare și pregătire.

Nu în ultimul rând, rezonez cu teoria lui Peter Attia despre longevitate. El spune că secretul longevității este despre cât de sănătos și de viguros ești în ultima decadă a vieții tale. Deci nu e despre a trăi infinit, ci despre a trăi bine până cât mai aproape de anii terminali. Îmi propun să fac tot ce ține de mine ca să mă bucur de viață până-n ultimele clipe și ca să evit să devin o povară pentru cei dragi.

În concluzie, eforturile pe care le fac pentru longevitate sunt ca să le fiu aproape celor dragi pentru cât mai multă vreme, ca să fiu utilă societății și să am o contribuție activă la societate și ca să nu devin o povară pentru cei pe care îi iubesc în anii mei finali, oricând ar fi aceia.

Momentul în care sportul a devenit prioritate

Când ai început să fii atentă conștient la sănătate, energie și echilibru pe termen lung? A existat un moment declanșator sau a fost o construcție treptată?

Sportul a fost primul pilon pe care am început să-l consolidez. În mod ironic, nu am fost deloc sportivă în anii de școală, dar când am început să am o viață sedentară, de birou, am simțit aproape natural nevoia de mai multă mișcare și am început să merg la sală. M-am regăsit în clasele de aerobic și step-aerobic, pentru că activează același tip de energie expansivă cu care mă identific și în restul aspectelor vieții mele. În 2010 am început să și alerg. Mi-a plăcut libertatea de a face sport oricând și oriunde, fără să depind de programul unei săli și de disponibilitatea unui antrenor. Alergarea a rămas de atunci o constantă în viața mea.

Ce faci concret, zi de zi, pentru a-ți crește healthspan-ul, nu doar lifespan-ul? Cât de des îți faci analize de sânge și ce alte controale specifice vârstei faci?

Fac analize cel puțin anual. Pentru că mai am și carențe, le repet deseori la 6 luni. Iau vitamine și minerale ca să acopăr zonele unde am deficiențe și ca să-mi susțin ritmul de viață activ. Magneziu pentru recuperare musculară și pentru somn, fier, pentru că e greu să alergi cu hemoglobina și feritina mici, seleniu pentru a susține activitatea tiroidei și altele, la nevoie. Am și un calendar riguros de ecografii și screening-uri pe care le fac anual.

Dacă ar fi să te raportezi la vârsta ta reală, cum te simți în corpul tău? Ai făcut vreodată teste de vârstă biologică sau evaluări precum VO₂ Max? Dacă da, ce ai învățat din ele?

Garmin-ul meu vechi era foarte simpatic. Avea un indicator „my fitness age”, corelat cu VO₂ Max, și-mi spunea că vârsta mea de fitness este 20. L-am ținut mai bine de 5 ani și pentru acest „feature” haios, oricât de fantezist ar fi fost el. L-am schimbat anul trecut cu unul mai performant și acesta e mai precis în determinarea vârstei. Acum îmi dă un VO₂ Max de 49 și o vârstă de fitness de 37 de ani. Tot e cu 8 ani mai mică decât vârsta biologică și un pic mai realistă decât 20. Scoruri similare am obținut și la testările făcute în cadrul Seven Sport Club, clubul cu care mă antrenez.

Cred că VO₂ Max e un indicator util din două perspective. Pe de o parte, ca să te plaseze în contingentul tău. E util să știi cum te poziționezi față de oamenii de aceeași vârstă și eventual gen. Pe de alta, e valoros să-ți vezi progresul și îți dă încredere să vezi cum crește VO₂ Max într-un program susținut de antrenamente.

Sportul de zi cu zi și drumul până la maraton

Ești foarte disciplinată în zona de mișcare, inclusiv în deplasări. Cum arată, concret, relația ta cu sportul astăzi?

Se spune că un obicei este bine integrat în viața ta atunci când te simți rău dacă îl ratezi. Pentru mine, să meargă rău un antrenament sau să-l ratez e o sursă de disconfort. Seamănă probabil cu ce ar simți cei mai mulți oameni dacă nu s-ar spăla pe dinți. Sigur, se poate întâmpla într-o seară dacă ai plecat fără periuță și ți-ai dat seama prea târziu. Devreme dimineața însă, sigur găsești o soluție.

Am un plan de antrenament riguros și un angajament ferm să-l urmez. Mă antrenez ca să mă simt bine, ca să am energie și tonus pentru celelalte activități și provocări ale zilei și ca să-mi îmbunătățesc performanțele și să-mi ating obiectivele. Sportul este locul unde, pe lângă tonusul corporal, îmi regăsesc și-mi consolidez și bunăstarea mentală și emoțională.

Alergarea e sportul meu de bază. Cu el mă identific și acolo îmi plasez și obiectivele de progres pentru moment. Totuși, cel mai mult îmi plac drumețiile și nu ratez nicio ocazie să schimb aleile parcului cu o potecă de munte.

În vacanțe, pe lângă alergare și drumeții, înot, schiez sau mă dau cu bicicleta. Sunt sporturile mele „de evadare”, pentru că acolo nu am obiective concrete de creștere sau repere de progres, așa că pot să le practic relaxată, fără rigoarea unui protocol de antrenament. Și ce grozav este să închei o zi de schiat cu 1500-2000 m de bazin sau să pedalezi de-a lungul Ronului, în drum către o podgorie celebră sau un castel!

Cum ai ajuns la alergare și cum te-ai perfecționat în timp? Ai un plan de antrenament structurat sau mergi mai mult pe intuiție și consecvență?

În 2009-2010, șeful meu de pe vremea aceea, Tim, m-a rugat să-l ajut să-și facă un plan de comunicare și fundraising. Era board member la Hospice of Hope și urma să alerge maratonul de la New York în beneficiul lor. Mi s-a părut o formă așa de frumoasă și de naturală de a-ți incorpora valorile în alegerile de zi cu zi încât m-a inspirat să-mi doresc să fac și eu asta într-o zi.

Era al doilea sau al treilea an în care se organiza un maraton și la București, așa că în scurt timp am mobilizat echipa să ne înscriem și noi la câteva probe: ștafetă, semi-maraton și să facem și câteva acțiuni de fundraising în jurul acestei participări. Ne-a bucurat timp de câteva săptămâni să ne antrenăm împreună, să facem petreceri, tombole și să ne susținem unii pe alții la cursă.

Am continuat să alerg, în completarea programului săptămânal de step aerobic, și participam și la competiții ori de câte ori reușeam. Nu pentru un timp anume sau pentru vreo formă de recunoaștere, cât pentru sentimentul extraordinar pe care-l trăiești în curse și care nu seamănă cu nicio alergare în parc sau pe stadion.

În 2014-2015 am început să mă antrenez cu Stelian Tufaru, fost atlet de performanță, multiplu campion balcanic și medaliat la Cupa Europei. El m-a ajutat să înțeleg câteva dintre corelațiile de bază între alergare și nutriție, m-a învățat despre aportul de vitamine și minerale necesar unui sportiv și a fost pentru prima dată când am avut un program de antrenament săptămânal, care includea alergări lungi, tempo-uri, intervale și exerciții de tip „școala alergării”. A fost un profesor extrem de răbdător și de empatic, iar antrenamentele cu el m-au legat și mai mult de acest sport.

În 2016 am devenit mămică și noul rol, peste cel de antreprenor full-time, mi-a lăsat puțin timp și mai ales puțină energie pentru sport, mai ales în primii ani. M-am întors la alergat la câteva săptămâni după naștere, însă rar și cu un oarecare sentiment de vinovăție, pentru că simțeam mereu că sunt lucruri mai importante care „se bat” pentru timpul și atenția mea. Încet, încet, am devenit o alergătoare „de ocazie”. Mergeam în parc o dată pe săptămână, maxim de două ori. Alergam mai mult în vacanțe, dar nu ezitam să renunț la alergare în favoarea altor planuri de grup sau a unor treburi aparent urgente. Oricând încercam să măresc volumul săptămânal, mă loveam de lipsa timpului sau eram prea obosită ca să alerg mai mult de 7-8 km. Ajunsesem într-un fel de inerție care părea imposibil de învins.

În 2023 m-am mobilizat din nou. Resimțeam deja lipsa tonusului de altădată în viața mea și mi-am propus să reintru în ritm, însă cu pași mici. Primul? Să fac 15 minute de sport în fiecare zi. Fără abonamente scumpe la sală sau echipamente sofisticate. La mine acasă, în camera de hotel, 15 minute în fața televizorului făcând niște seturi de exerciții simple cu Susana Yabar, de pe YouTube. Au trecut săptămâni bune până să trec la rutine de 30 de minute și câteva luni până să mă întorc la programul de alergare. Însă m-am ținut de angajamentul de a mă mișca în fiecare zi.

Într-o zi am discutat despre sport cu un prieten și partener care lucrează și el în educație și care mi-a povestit cum își începe zilele alergând în Herăstrău, uneori înainte de răsărit, apoi bea cafeaua la Bob și deseori aleargă și înapoi acasă. M-am gândit imediat că așa ar putea să fie și viața mea, cu un pic mai multă organizare. Și așa a și fost. Am început să alerg aproape în fiecare dimineață, fie cu David în Herăstrău, fie singură în Agronomie, care mi-e un pic mai aproape de casă. Câțiva prieteni erau între primii membri ai Seven Sport Club și ne-au recomandat să ne înscriem și să participăm la sesiunile lor de tehnică de alergare. Seven este un club de triatlon care pregătește atleți amatori și profesioniști, de la copii la seniori, cu antrenamente specifice de alergare, bicicletă, înot și sală. Am mers la câteva ședințe de tehnică și m-a cucerit aproape instant energia oamenilor, bunăvoința și prietenia cu care ne-au întâmpinat și sentimentul că am găsit un trib care împărtășește aceeași pasiune. Întâlnirea cu Seven a fost un adevărat „game-changer” pentru viața mea de sportiv și e o mare satisfacție să văd asta astăzi, privind înapoi, pentru că transformările au venit treptat.

Alergi singură sau într-un grup? Ce rol joacă comunitatea de alergători pentru motivație și echilibru mental?

Am ajuns la Seven Sport Club în aprilie 2024. Mergeam o dată pe săptămână la clasa de tehnică de alergare pe care o țin în fiecare miercuri dimineață la stadionul Iolanda Balaș. Timp de un an, am făcut cu ei antrenamente de tehnică și am început să mă duc și duminica la alergările lungi din Herăstrău. În ultimii doi ani, în aprilie, am participat și la Camp-ul Seven din Thassos și chiar am avut o satisfacție nemărginită să văd că există programe de activități care să răspundă nevoii mele de mișcare și nivelului meu de energie și că mai sunt și alți oameni cel puțin la fel de pasionați ca mine cu care să le împărtășesc. M-am simțit ca într-o tabără de oameni mari, proiectată ca să ne provoace să ne depășim limitele. Și ce grozav a fost! În fiecare zi făceam gimnastică înainte de micul dejun, bicicletă și alergare înainte de prânz și înot după-amiaza. Erau cam 5 ore active pe zi și fiecare venea cu o provocare nouă. Am făcut turul insulei Thassos pe bicicletă alături de ei! Cine ar fi crezut că pot pedala 95 de km, cu +1000 m diferență de nivel?! Ei au crezut. Valentin, Cătălin, Frank, Flabio și toată echipa de antrenori Seven. Și au organizat totul în așa fel încât nu doar eu, ci toți cei 80+ de participanți să-și facă antrenamentele cu încredere, în siguranță, știind că beneficiază de tot sprijinul de care au nevoie.

M-am întors de acolo cu o energie nouă și cu motivația necesară ca să-mi împing limitele mai departe. M-am înscris la maratonul Nice-Cannes din noiembrie 2025 și Frank, antrenorul meu de la Seven, mi-a făcut un plan ca să-mi ating obiectivul. Antrenamentele mele sunt mult mai structurate de atunci, am început să fac și sală de două ori pe săptămână și m-am înscris deja la următorul maraton. Anul acesta va fi Valencia, în decembrie. La anul, Peak Lake Garda 42, în aprilie.

Ca să mă întorc mai precis la întrebarea ta, comunitatea este esențială, mai ales atunci când vrei să faci un pic mai mult decât câțiva kilometri în jurul parcului. Pentru mine, a fost diferența între câteva alergări stinghere, fără repere și fără un progres concret, și sentimentul că mă mișc într-o direcție bună, că pașii pe care îi fac eu acum i-au făcut și alții înaintea mea și că sunt acolo ca să mă îndrume, să-mi răspundă la întrebări, să mă încurajeze.

Folosești un anumit tip de echipament care face diferența pentru tine (în special încălțăminte)? Ce ai învățat, în timp, despre prevenția accidentărilor și recuperare?

E foarte bine că ai întrebat de pantofi, specific pentru că sunt, probabil, singurul must-have. De câțiva ani, alerg cu Asics Novablast și mă înțeleg excelent cu ei pentru că sunt ușori, dinamici și versatili. E perechea care nu-mi lipsește niciodată din dulap și mi-i cumpăr pe următorii înainte ca cei vechi să-și atingă „kilometrajul”. În completare, am primit o pereche de Nike Vaporfly, cu plăcuțe de carbon, pentru competiții. Nu eram pregătită pentru ei, se pare, așa că așteaptă cu răbdare în cutie să devin o alergătoare mai bună. Mi-am luat însă, în loc, o pereche de Hoka Mach X2 și apoi Mach X3 cu care fac intervale, tempo-uri și cele mai importante curse. Cu aceia mă potrivesc de minune pentru că au o combinație de gel și carbon care-mi dă suficient boost și-mi păstrează și confortul și stabilitatea. Mi-am mai luat și o pereche de Hoka Bondi 8 pentru alergările ușoare și cele lungi, dar, deși nu și-au epuizat încă kilometrajul, am trecut deja la Asics Nimbus 28, cu care mă înțeleg mai bine și care, în noua versiune, au devenit și mai ușori.

Anul trecut am simțit că a venit momentul să-mi schimb și ceasul, pentru că modelul de Garmin Venu pe care-l aveam împlinise 5 ani și nu urmărea open water swimming și trekking, două dintre activitățile mele favorite de vacanță. Acum am un Garmin Fenix 8 de care sunt încântată.

Câtă mișcare faci, în medie, într-o săptămână și ce alte forme de mișcare îți mai aduc bucurie, dincolo de alergare?

Am șapte-opt antrenamente pe săptămână: patru alergări, o ședință de tehnică de alergare și două ore de sală. Cele mai multe dintre antrenamentele mele au loc când majoritatea oamenilor încă dorm și asta îmi dă o mare satisfacție – că pot să fac sport și să am un program de lucru și de familie nedisturbat de rutina sportivă. Îmi place foarte mult să merg la sală, pentru că e zona unde văd progresul aproape de la o ședință la alta. Și-mi place să mai „fur” câte o oră de înot din când în când sau să-l scot și pe băiețelul meu la câte o tură de Agronomie, în alergare ușoară.

Alimentația care susține sportul ei

Alimentația pare să fie un alt pilon important în stilul tău de viață. Ai reguli personale legate de ce mănânci, cât mănânci sau ce bei? Ce ai eliminat și ce ai adăugat de-a lungul timpului?

Aici e cel mai greu. Pentru că se spune pe bună dreptate că „one cannot outrun a bad diet” și e din ce în ce mai greu să mănânci corect și sănătos, mai ales când încerci să ajungi și la 90-100 de grame de proteine pe zi. Încerc să mănânc un pic înainte de fiecare antrenament, deși nu-mi vine. Se pare însă că stresul pe organism e prea mare fără „combustibil” și că nu sunt beneficii reale, sustenabile din a te antrena pe stomacul gol. Poate doar încrederea că, dacă e nevoie vreodată, poți să o faci. Dar nu trebuie să devină un obicei.

Am și acasă și la birou o suită de gustări sănătoase și câteva alternative „de urgență” care nu sunt așa de rele pe cât ar putea fi. Dacă ajung la birou flămândă, am la îndemână mereu un iaurt și un fruct și le combin cu un shake de proteine. Dacă nu am timp să comand o masă completă, am în frigider o salată de paste din cele preambalate și un avocado. Dacă nu am timp nici de acelea, mă asigur că varianta de avarie e un baton cu proteine sau rondele de orez cu ciocolată neagră, nu Oreo sau Snickers.

Mănânc 2000+ de calorii pe zi ca să susțin ritmul și intensitatea antrenamentelor și devine și mai greu să mă asigur că aceste calorii vin într-o formă cât de sănătoasă și nutritivă. Completez proteinele din carne sau brânzeturi cu salate, paste integrale și fructe, în jurul antrenamentelor.

Dacă sportul a ajuns să fie natural în rutina mea, eforturile de a mânca oarecum corect sunt încă deliberate, intenționate. Nu-mi vin firesc. Am introdus câteva reguli care mă ajută, cum ar fi zero alcool în timpul săptămânii. La început era greu, din cauza multitudinii de angajamente sociale, dar în timp s-a normalizat și acum mă bucur de un pahar de vin doar în week-end. Sper să fie la fel și cu zahărul într-o zi.

Somnul este adesea subestimat, mai ales de oamenii foarte activi. Ce loc ocupă somnul în viața ta? Câte ore dormi, cum ți-ai ajustat relația cu somnul și ce sfat ai da cititorilor?

Ai surprins încă din întrebare tensiunea acestui capitol. Cu cât te străduiești să realizezi mai multe într-o zi, cu atât tentația de a „fura” din timpul de somn este mai mare. O să fiu sinceră aici, pentru că m-am uitat pe statisticile ultimului an și cifrele nu sunt ideale. Dorm aproximativ 6,5 – 7h în fiecare noapte, în loc de 8, cât îmi spune ceasul că mi-ar fi necesar pentru o recuperare completă. O regulă de care mă țin cât pot de bine este să dorm în întuneric deplin și să evit activitățile stimulante înainte de culcare.

Modul ideal de a-mi încheia zilele este citindu-i băiețelului meu, care e mereu nemulțumit că adorm prea repede. Chiar și așa, nu ratăm momentul de conectare de la culcare, un ritual pe care l-am perpetuat încă din primele zile când l-am adus acasă de la maternitate.

Multă lume sare peste sport atunci când nu a avut somn suficient. Eu fac opusul. S-a demonstrat că sportul – moderat, desigur – are rol restaurator și poate oferi un plus de energie chiar și după o noapte mai puțin odihnitoare. Așa că, data viitoare când dormi doar 5-5.5 ore, mai bine dai o fugă în parc la o alergare ușoară sau faci un stretching relaxant, decât să tragi de încă o oră chinuită de somn sau să dai scroll pe telefon.

Uite un truc pe care l-am învățat după mai multe experiențe grele. Nu reușesc să dorm bine înaintea unor zile importante și mă trezesc mereu epuizată și cu emoție că oboseala mă va împiedica să fac ce mi-am propus, fie că e vorba de o prezentare, un workshop, o cursă sau doar să țin pasul cu agenda unei zile pline, într-o călătorie. Se pare că nu sunt doar eu și că acest tip de „performance stress” afectează somnul multor oameni, de la atleți celebri la profesioniști sau tineri, în pragul unui examen important. Soluția am aflat-o de la Matthew Walker, care normalizează somnul prost înaintea unei zile importante și recomandă să anticipezi această dificultate și să-ți faci depozite de somn odihnitor cu mai multe zile înainte de momentul cel mare. De exemplu, dacă ai examen joi, sigur vei dormi prost miercuri noaptea, dar te poți descurca dacă de vineri până marți ai avut un somn optim.

Cum îți susții sănătatea mentală și emoțională într-un ritm profesional intens? Există ritualuri, practici, locuri sau comunități la care apelezi pentru echilibru și liniște?

Relații sănătoase și o abordare proactivă a conflictelor. Începând de acasă și continuând cu familia extinsă, prietenii și colegii. Am un radar special pentru interacțiuni cu potențial toxic și adresez problemele înainte să escaladeze. Încerc să mă întorc mereu la sensul fiecărui lucru pe care-l fac și pe care-l recomand altora, fie printr-un ritual de familie, o procedură la birou sau un model prezentat într-un workshop. Se spune pe bună dreptate că oamenilor nu le pasă cât de multe știi până nu știu cât de mult îți pasă. Theodore Roosevelt a zis asta. De aceea mă străduiesc să încep mereu cu „de ce”. Altfel, energia mea poate să fie de-a dreptul copleșitoare, mai ales pentru cei care nu mă cunosc foarte bine.

Nu mă văd prea des cu prietenii mei, dar, atunci când reușesc, le dau toată atenția și afecțiunea mea. Mă mândresc în egală măsură cu faptul că am aceiași prieteni din copilărie, cât și cu abilitatea de a-mi face prieteni noi. Sunt extrem de recunoscătoare pentru felul în care prieteniile mi-au ancorat viața și mi-au clarificat valorile, pentru felul în care m-au însoțit în momente grele și pentru modul în care au condimentat cele mai frumoase aventuri sau împliniri. Totodată, sunt la fel de recunoscătoare pentru fiecare moment când am avut ocazia să-mi ajut și să-mi îndrum prietenii. E o satisfacție atât de mare pentru mine să fiu de ajutor și cred că are o contribuție concretă la bunăstarea emoțională. Să fii sprijin cuiva drag e un cadou pentru mine.

Familia… ce aș putea să spun despre familie? Ei sunt templul meu. Și nu am ales întâmplător cuvintele, pentru că simt că a-ți iubi familia e un act de credință. Și nu întâmplător, probabil, cele mai importante clipe alături de familia mea au fost însoțite de un sentiment divin, în afara ritualurilor religioase.

Și o să sune un pic desuet că spun asta acum, după ce tocmai ți-am dat referințe divine, dar să știi că mă vindec prin sport. Oricât de concertați am fi cu emoțiile noastre și oricât de multă grijă am avea la felul cum ne conectăm, se mai întâmplă și scurtcircuite. Mai sar și scântei. Și când se întâmplă asta, o alergare bună sau o ședință de forță mai viguroasă efectiv întoarce foaia și-mi permite să mă uit la situație printr-o lentilă constructivă. Mi s-a întâmplat să ajung la sală aproape în lacrimi de furie și de frustrare și să plec de acolo cu un zâmbet larg și cu o energie nouă. Problemele rămân, dar eu nu mai sunt aceeași și asta face toată diferența.

Ești o femeie care arată foarte bine; sunt curioasă ce rol joacă îngrijirea personală în viața ta. Ai ritualuri de skincare constante?

Ha, ha. Uite o întrebare la care pot să răspund pe scurt. Fac foarte puțin pentru skincare. Doar ce este de bun-simț: curățare, hidratare. O mască din când în când.

Apelezi la anumite produse, tratamente sau proceduri? Cum alegi ce ți se potrivește și cât de importantă este consecvența pentru tine?

Nimic notabil, încă, dar n-am spus nici nu posibilității de a face eventuale tratamente sau chiar intervenții. Încă explorez și mă bucur că suntem într-o perioadă în care putem să alegem cu mai puțină presiune cum vrem să îmbătrânim.

Mă tentează multe proceduri, însă apoi mă gândesc la cât sunt eu de activă și la calendarul meu plin de antrenamente, competiții, călătorii, aventuri și mă întreb „cum s-ar potrivi asta cu…” și mai aștept.

Mergi la spa-uri sau centre de wellness? Ce cauți acolo: relaxare, recuperare, prevenție? Și cu ce periodicitate simți că e benefic?

Nu. Nu am răbdare să stau într-un loc prea multă vreme ca să-mi facă cineva ceva. Excepția a fost anul trecut când am avut o mică leziune la spate și am făcut fizioterapie. Chiar și acolo, îmi puneam ceva de citit pe telefon sau dădeam drumul unui podcast pe care-l aveam pe listă, ca să fac timpul să treacă mai util.

Când se încheie o zi de schi, de exemplu, și grupul alege să meargă la un spa, eu aleg mereu o oră de înot în detrimentul uneia de masaj sau a mai multor sesiuni de saună.

Am putea vorbi la nesfârșit despre sport și longevity mindset, dar am lăsat pentru partea a doua să citiți până unde vrea Evelina să meargă cu toate astea, și ce înseamnă, de fapt, scopul pentru ea. O găsești aici.